Taxa Băluță sau cum mai ușor te parchezi la psihiatrie decât prin București

Scriu despre Taxa Băluță și parcarea prin București în condiții aproape inumane. Pacea nu era cu mine oricum, având treabă prin alte minți, iar contextul actual înrăutățește situația. Am o prietenă foarte bună care are o prietenă foarte bună care are un Pomeranian și care, că așa a vrut viața, a ajuns în grija mea o jumătate de zi. Pomeranianul, Snooky pe numele lui, are mare anxietate de abandon și, prin urmare, dacă nu e cu stăpâna lui, plânge. Ar sări cămașa pe el, dar îi place să stea gol. 

Acum e lângă ușă și scâncește ca un animal pe moarte, sleit de putere, pe care cineva îl mai împunge cu o țepușă înmuiată în venin de părăsire. Din când în când alternează scâncetele cu un un fel de huruit asemănător scârțâitului de uși foarte vechi, iar apoi leșină de oboseală câteva secunde. Și nu, nu funcționează mângâiatul sau vorba frumoasă. Când îl mângâi își exteriorizează și mai tare suferința. Zici că-l doare masajul. Între timp câinele meu bagă o jucărie într-o gaură și apoi se uită la mine să i-o scot. Cum i-o scot cum o bagă la loc. Așa se joacă el. Gaura e între modulele de la canapea.

Eu azi am de împletit două subiecte. Un subiect este acesta cu taxa domnului Băluță, în urma căreia fiecare posesor de mașină care nu are loc de parcare trebuie să plătească 540 de lei pe an pentru a putea parca în parcările publice, iar celălalt subiect e că sâmbătă, de la ora 13:00, în Sala Oglinzilor de la Cărturești Verona, în București, îmi lansez noul roman Anton0m1e PE în prezența stimabililor Maria Coman, Carmen Florea, Violeta Borzea și Gaspar Gyorgy. Romanul poate fi comandat de 📚aici.📚

Nu întâmplător am invitat doi psihologi, căci romanul este clar psihologic, că și eu am fost foarte psihologic în ultimii ani de când am intrat pe Calea Domnului. Am fost atât de psihologic încât îmi vine să-mi iau câmpii în speranța că pe câmpi nu e niciun dram de psihologie. În acest moment, Snooky scoate niște sunete de zici că face cel puțin trei metastaze pe secundă. Altele de fiecare dată. Nuanțe diferite. Îmi vine să-l parchez la altă adresă, vă spun sincer, mai ales că m-aș simți vinovat să-l cert în timpul drumului meu spre iluminare.

Ca și în cazul lui Snooky sau al vieții, una dintre temele cele mai importante concepte care stau la baza romanului meu este trauma. Nu am de unde să știu prin ce traume a trecut domnul Băluță, pentru că nu l-am studiat îndeaproape și, prin urmare, nu știu dacă aceste eventuale traume pe care le-ar avea îl fac să abuzeze în vreun fel de poziția de putere pe care o ocupă, dar îmi e foarte evidentă, la foarte mulți oameni, o traumă care crește din ce în ce mai mare de la o zi la alta, trauma plăților.

Eu nu mai pot. Tot timpul este ceva de plată. Impozite, recalculare impozite, energie electrică, apă, gaz, gunoi, întreținere, abonament telefon, internet, cablu, iar acum Snooky urlă ca la Lună, gratis.

Și lumea nu are bani, prin urmare e firesc să te apuce damblaua când afli că mai ai încă ceva de plătit, chit că e suma modică de 540 de lei pe an. Și partea cea mai nasoală e că, după ce faci toate plățile astea, nu-ți mai rămân bani să te ocupi și de traume. Și nu doar că nu-ți mai rămân bani să te ocupi de traume, nu-ți mai rămâne nici timp să te ocupi de ele, pentru că muncești mai mult ca să să câștigi mai mult ca să poți să plătești tot, căci ți se cere din ce în ce mai mult.

Eu, de exemplu, mi-am pierdut de curând unul dintre cei mai importanți clienți căruia îi făceam conținut pentru social media pentru că m-a înlocuit cu Chat GPT. Mie îmi place să scriu, dar nu știu cât de capabil aș mai fi să fiu creativ după opt ore de muncă. Aș scrie, cred, dar mult mai greu, mult mai chinuit, din simplul motiv că mintea are nevoie de odihnă, iar munca nu e chiar odihnitoare. 

Dacă munceam mai mult decât am făcut-o, sunt precis că n-aș mai fi avut timp să debitez povestea lui Adrian Eugen Cristou, un domn pe care mama lui milionară îl închide la nebuni de teamă să nu se facă de râs în București că el se crede Cristos, iar apoi lucrurile degenerează, mai ales că încep să înflorească niște situații a căror rădăcină nu se prinsă în normalul realității, ci într-o realitate mai paranormală, să zicem, deși nu acesta este cuvântul cel mai potrivit. Acum, ce să zic de internarea asta, are și psihiatria avantajele ei, că acolo nu-ți mai trebuie loc de parcare.

Romanul acesta pe care l-am scris, l-am scris de mână dimineața. Mă trezeam, beam o cafea, scoteam câinele și apoi mă puneam să scriu. Mi-ar fi fost imposibil să am această rutină, dacă la ora 09:00 ar fi trebuit să fiu la muncă. Aveam oarecum o mulțumire că-mi ofeream strictul necesar, lucru pe care îmi e mai greu să mi-l ofer momentan și nici nu-mi găsesc o soluție deocamdată. Va veni ea, până la urmă, dar până să vină ea vine peste mine foarte mult stres financiar. Și am ferma convingere că nu sunt singurul om care trece prin această formă de stres, ci, dimpotrivă, cei mai mulți români trec prin asta. De asta mi se pare foarte firesc, ca tu ca om, doborât de traiul zilnic să-și dorești să crezi că va veni domnul Georgescu să te salveze.

Mie mi se pare din ce în ce mai mult că doar Domnul ne va salva, dar până atunci Administrația Locală a Sectorului 4 promite că din banii încasați de pe urma acestei taxe se vor construi 100.000 de locuri noi de parcare. Și mai mișto era, dar doar pentru pasionații de lucruri vintage, să se construiască 100.000 de locuri vechi de parcare, mai prăfuite, mai uzate și poate mai ieftine. Că bănuiesc că aceste 100.000 de locuri noi de parcare nu vor fi nici ele gratis. Asta ar fi cumva de domeniul SF-ului.

De domeniul SF-ului este și romanul meu, mai ales în ultima lui parte, dar și mai ales în volumul al doilea al cărții care va fi publicat, dacă nu se denaturează destinul patriei, la finalul acestui an. Cartea va avea patru volume. N-am vrut, dar așa a ieșit. Mi-am dorit foarte mult să scriu ceva SF pentru că mi se pare prea superbă limba română ca să nu se întâlnească cu România anului 3024 sau cu zombie sau cu extratereștri. Mă încânta, de exemplu, apariția unui OZN la mine la Voicești, în Oltenia. În București ar fi mai complicat, căci nici OZN-urile nu ar găsi loc de parcare.

Și mai de domeniul SF-ului ar fi să nu ne mai ceară statul bani. Să fie statul mai ca Dumnezeu, să nu ne ceară decât să-i primim iubirea. Altfel s-ar limpezi mintea fără grijile astea materiale. Altfel aș fi scris și eu acest articol regăsindu-mă într-o postură lipsită de griji, că am acest stres și mă simt că nu sunt la capacitatea mea maximă. Altfel îmbârligam metaforele să vină la mine cu o minte aflată măcar cu un picior în pace.

De asta și-mi recomand să scriu dimineața la carte, că e mintea un pic odihnită. Pe măsură ce trece ziua îmi aduc aminte că am de făcut și plăți mentale și plăți psihologice și plăți materiale și karmice și, în loc să-mi îndrept atenția spre poezia înțelegerii de sine, mi-o îndrept înspre poezia grijilor. Și mi-e dor, îți spun sincer, să-mi parchez mintea într-un loc în care să nu o deranjeze multe lucruri și-mi doresc noul tuturor, nu doar mie ca locul acesta să nu fie cel de veci, ca să gustăm și noi din pacea temporară aici, pe pământ.

Pe final, ne mai doresc nouă tuturor măcar o mână de timp pe care să o dedicăm dezvoltării noastre personale, că, până la urmă cartea mea despre asta este. Despre cum mă dezvolt și eu personal și despre cum îmi doresc să se dezvolte personal și alții. Sunt convins că domnul Băluță sau oricare alt politician, dacă s-ar dezvolta personal într-o direcție altruistă, n-ar mai cere bani de la oameni și-ar găsi modalități să îi ajute. Sau n-ar mai intra în politică deloc.

Pup. Doamne ajută și Doamne ferește, parcarea ne mântuiește, iar asta o spune și spiritualitatea, că e sănătos să te parchezi într-un loc al minții de unde îi poți observa și pe ceilalți, dar și pe tine. A adormit Snooky. Adișorul Reparcatorul. 

Tot Teleșpan, mai jos:

• Adevărata lecție de viață din pățania adulteră a profului de bărbăție Cezar Ionașcu
• La ce nu s-a gândit dl. SNSPA de la București când l-a nominalizat pe dl Trump de la Casa Albă la premiul Nobel pentru Pace. Analiză în 4 pași Tesla