„Există un erou în fiecare dintre voi” este un program prin care voluntarii sunt alertați imediat atunci când se înregistrează un apel la 112, la Serviciul de Ambulanță București-Ilfov. De-a lungul timpului, voluntarii au fost prezenți la numeroase cazuri, minore sau mai grave, iar poveștile lor reușesc să-i inspire pe cei din jurul lor.
Printre numeroasele povești care au fost spuse pe pagina de Facebook „Există un erou” se numără și cea a lui Alex Adrian Buzan.
Eu am intrat în acest program ca să învăț să nu fiu neputincios la nevoie.
După 7 luni de la intrarea în program a salvat o viață. După ce unchiul său i-a cedat locul lui la curs, au urmat, după absolvire, în jur de 15 cazuri. Unul dintre ele, însă, i-a rămas în minte. Iată ce spune acesta:
7 luni de la intrarea in program: Prima mea viață salvată.
Acum jumătate de an, unchiul meu mi-a cedat locul lui la curs. Au urmat 7 luni, cu undeva la 15 cazuri (cel puțin), mai mult sau mai puțin interesante cu foarte puține memorabile, motiv pentru care nici nu am postat nimic (plus ca nu-mi merge screen-shot-ul). Plus că nu m-am înscris în program „pentru alții” ci pentru a fi acolo la nevoie.
Primul caz mai interesant: iulie, sâmbătă dimineața, undeva pe la ora 10:00, în mașină cu copiii și soția, eram pe Iuliu Maniu și tocmai ne chinuiam să ieșim din București pentru a petrece o zi de vară la nașu’ la curte.
Primesc apel „fără resurse” stând la semafor, peste drum de locul unde mă aflam. La o spălătorie, patronul de-acolo a căzut din picioare și era foarte derutat. Inițial, pacientul destul de panicat și recalcitrant. Mi-am dat seama că era din cauza sperieturii. Ca să îl mai liniștesc, am chemat-o și pe soție din mașină. Am rămas acolo până ce a apărut ambulanța.
La final, atât victima, cât și fiul lui care ajunsese și el, au fost foarte recunoscători că am fost acolo și că i-am ajutat să se liniștească (inclusiv soția). Nu le venea să creadă că există un astfel de program și nu mai știau cum să ne mulțumească.
Nu este singurul caz la care a intervenit. Alex a salvat viețile mai multor copii la Oktoberfest, într-o situație de cod roșu „calamitate”.
Al doilea caz „mai interesant”: Oktoberfest. Cine nu-și aduce aminte/nu știe, a fost cazul cu cod roșu „calamitate” de la Piața Constituției cu copii răniți. Eram sâmbăta pe la prânz la biroul soției cu ea și cu copiii, adică la jumătate de minut de caz. Copiii au auzit alarma telefonului pe care deja o recunoștea și au început să strige „tati, fugi, este de la ambulanță”.
Cu inima cât un purice, am fugit într-un suflet în piață. Am ajuns cred că imediat după primul echipaj SMURD. Am ajutat cum am putut la scoaterea copiilor și la eliberarea zonei, fără a deranja sau a încurca în vreun fel. La cât de „în priză” erau toate echipajele, eu am vrut să fiu ultima persoană de care să se împiedice.
Am ajutat colegii de la SMURD să tragem de nenorocirea aia de gonflabil și să ne asigurăm că nu mai era vreun copil nedescoperit, după care m-am asigurat că nu mai este nevoie de mine și mi-am văzut de drum.
Un minut poate face diferența, mai ales când vine vorba de salvarea unei vieți. Alex a trăit asta pe pielea lui, atunci când, luni, a salvat viața unui bărbat de aproximativ 70 de ani. După ce lucrurile s-au mai liniștit, iar bărbatul a fost stabilizat, voluntarul a fost felicitat de echipajul medical care s-a deplasat la fața locului.
Ieri, pe la 12:15, în drum spre birou, la Arcul de Triumf, primesc apel „50 ani inconștient DGASPC Sectorul 1”. O iau la fugă, la poartă îmi spune paznicul „clădirea F! ultima clădire!”, dă-i și fugi!
Când ajung, un domn la 70 ani, întins pe jos, nu respira, altcineva încerca deja să îi facă compresii, dar părea neîncrezător. M-am prezentat rapid și am făcut schimb de locuri, iar el a plecat și am rămas… singur. Au fost cred că cele mai lungi două minute din viața mea.
Era prima mea resuscitare, iar lumea stătea și se uita la mine și aveau discuții fără a realiza cât de gravă este situația. Lumea trecea pe holuri și se holba, paza nu închisese accesul…
Am avut noroc că primul echipaj SMURD a venit foarte repede (vreo 2 minute). Băieții, foarte cooperanți, ne-am schimbat, au pus def-ul „nu se recomandă șoc”. Am continuat, fix la a doua tură a mea și-a revenit din stop… nu a ținut ritmul, după câteva secunde a trebuit să reîncepem compresiile.
Eram foarte trist dar, după aproximativ 15 min (pe aparat), pacientul își recuperează pulsul regulat. Deja al doilea echipaj (cu tot cu medic) ajunsese. Unul din colegii din primul echipaj se uită la mine și îmi spune „Bravo, măh băiete, mare noroc a avut cu tine!”
Am fost atât de fericit. Adevărul este că abia când am început să facem calculul timpilor și am vorbit cu personalul de la DGASPC, ne-am dat seama că a durat undeva la 1 min maxim de când a căzut din picioare, până când am început eu resuscitarea, și maxim 3 minute până a ajuns primul echipaj SMURD cu balon și DEF.
Când am plecat de-acolo, mi-am dat seama că întârziasem mai bine de o oră la birou pentru un meeting al unui client foarte important.
Alex Adrian Buzan se bucură că face parte dintr-o astfel de echipă și că poate contribui la salvarea unei vieți.
La toate cazurile la care am ajuns, am spus oamenilor tot timpul același lucru „sper să nu fie nevoie de mine” (având în vedere că nu știu decât resuscitare și niște susținere morală). Așa sper în fiecare zi, la fiecare caz, dar m-am bucurat că am putut fi acolo atunci când a fost nevoie și voi încerca tot timpul să fiu atunci când chiar este nevoie de mine.
Voluntarul vrea, pe viitor, să se înscrie și în programul de voluntariat SABIF pentru căpăta mai multă încredere în sine atunci când intervine în anumite cazuri.
Urmează să mă înscriu în programul de voluntariat de la SABIF cât de curând, doar ca să pot fi mai sigur pe mine la cazuri. Eu am intrat în acest program ca să învăț să nu fiu neputincios la nevoie. Urăsc să nu știu ce să fac într-o situație complicată, mai ales când ar fi vorba de viața unui om, oricine ar fi.
Te-ar mai putea interesa și: