Târgul Moșilor, parcul de distracții din Vechiul București. Bâlciul era de poveste, cu montagne russe și țuicării, fripturi și limonadă la putină

Ce găsești azi la piața Obor (boxe din care bubuie muzică lăutărească, must vândut pe trotuar, mici și bere dată pe gât printre gogoșari), reprezintă  o palidă rămășiță a ceea ce a fost odată Târgul Moșilor.

Nu se știe tocmai precis când a început să fie organizat Târgul Moșilor în București, documentele arată că, pe la 1862, fenomenul era asociat cu pomenirea morților. Toată lumea mergea la Moși să cumpere străchini, cofe, donițe și alte oale rustice și să le dea de pomană pline cu tocană de oaie sau orez cu lapte.

Din 1869 datează și o cromolitografie semnată de Amedeo Preziosi.

Târgul de la Obor avea o zi specială numită „Joia Moșilor”. Din 1924, a fost transformat în expoziție anuală

Joia Moșilor era serbată cu deosebită pompă în prezența unor persoane oficiale, între acestea amintim pe principele Gheorghe Bibescu sau Regele Carol I. Târgul se ținea în zona Obor de astăzi, după cum rezultă și din planul păstrat la Arhivele Naționale ale României.

Dacă la început terenul pe care avea loc era proprietate privată, în anul 1889 acesta a fost cumpărat de Primăria Bucureștilor.

“Bâlciul Moșilor se ținea pe locul halelor centrale de astăzi, loc special pe vremea aceea pentru vânzarea lemnelor și a fânului”

Acest teren imens, de aproape 100 de mii de metri pătrați, era încadrat între grădina lui Eliade, numită așa fiindcă acolo, ca și astăzi de altfel, era casa scriitorului Ion Eliade Rădulescu, începutul șoselei Pantelimon cu șanțurile-i late de doi metri, unde porcii își găseau tabietul lor, iar orătăniile cu măcăitul ciocului împotmoleau noroiul. (Sursa: George Potra, “Bucureștii care se duc”).

Montagne Russe, “Uite bobu’ nu e bobu” și “Alba și Roșia”, precursoarea scamatoriei “Alba Neagră”

Deși avea încă un caracter comercial pronunțat, în perioada interbelică Târgul Moșilor începe să semene tot mai mult cu un parc de distracții, după ce societatea “Luna Park” a instalat o serie de mașinării precum Montagne Russe, Troleibus, Roata Norocului sau “Lanțurile”. Se puteau juca și jocuri de noroc, “Uite bobu nu e bobu”, Alba și Roșia sau zaruri. Pentru potolirea setei se consumă bragă și limonadă de la putină. (Sursa: Arhivele Naționale ale României).

Târgul Moșilor, cultul strămoșilor și serbare națională: pomenire, comerț și distracție

Moșii este cultul strămoșilor. Este o serbare generală, trăită și la națiunea română, ea se ține și în Moldavia și în Țara Românească, precum și în Transilvania și Banat, în care serbări, după obiceiu, se fac rugăciuni și împărțiri de mile și se țin mese în memoria Moșilor.

Cumpărarea cofelor, a străchinilor ce obișnuiesc populațiunile noastre rurale să împartă la o asemenea ocaziune, au dat loc la un bâlciu mare, care anual se ține la porțile Bucureștiului, și care cu timpul au devenit Serbarea Națională a Moșilor. Iată simplul adevăr. (Sursa: “Monitorul”, organ oficial al Principatelor Unite din vineri, 1 iunie 1862, păstrat la Arhivele Naționale ale României).

“Călușeii”, acei căișori de lemn pe care încălecam cu ajutorul părinților, erau “moartea noastră”

Cea mai exactă și frumoasă descriere a atmosferei din Târgul Moșilor, la început de secol XX, o face George Potra în “Bucureștii care se duc”, 1939, sursa Arhivele Naționale ale României. Târgul Moșilor, ANR, Biblioteca, Gazeta Municipală, anul VIII, nr. 384, 6 august 1939, pg.2.

George Potra (1907-1990) a fost profesor de istorie, talentat istoric al Bucureștilor și publicist, și i-a avut colegi la Liceul “Matei Basarab” pe Constantin Noica și Barbu Brezianu. În 1940 este numit membru al Ordinului “Coroana României”.

Cele mai importante lucrări ale sale dau viața unor lumi apuse: “Din Bucureștii de altădată”, (1981), “Contribuțiuni la istoricul țiganilor din România” (1939), “Istoricul Hanurilor bucureștene” (1985), “Bucureștii văzuți de călători străini-secolele XVI-XIX”, 1992, etc.

Târgul Moșilor din copilăria lui George Potra, univers magic în care “copiii nu se mai săturau privind la Vasilache”

George Potra în “Bucureștii care se duc”: Cine, dintre acei născuți în primii ani ai secolului acesta, XX, nu-și aduc aminte cu drag de timpul copilăriei lor când erau duși de mână într-o sărbătoare oarecare “la Moși”. Aici era viața burghezilor și a noastră, a copiilor.

Cei dintâiu găseau vestitele țuicării cu adevărata zeamă de prune adusă de la munte, tocmai de aceea care o pregăteau, și alături de țoiurile pline și dătătoare de veselie “floricelele” care făceau să treacă timpul mai ușor.

Copiii șlimboiau ochii în toate părțile și nu se mai săturau privind la “Vasilache” sau la diferiți comedianți, care se arătau la circuri cu “renume mondial”, și în special la panorama lui Braun care avea toate minunățiile pământului.

“Aeroplanul îți dădea senzația că ești în avion iar slujnicele și țăranii înțepeneau la fotografia la minut, care nu se făcea într-un minut”

George Potra în “Bucureștii care se duc”: Cu vremea invențiilor se făcuse și la Moși o inovație. Se construise “aeroplanul”, un fel de cărucioare pe patru roți cauciucate cu câte o mică elice fiecare. Acestea, în virtutea învârtirii mecanice, de altfel minunată până atunci, se ridicau de pe estrada lor la oarecare înălțime și îți dădeau impresia că ești în avion, deoarece pluteai în aer și pe atunci era lucru foarte greu să te plimbi cu un aeroplan adevărat.

Celelalte lucruri “pentru prima dată aduse la Moși, cu multe sacrificii” făceau pe bieții țărani soldați și pe slujnicele Capitalei să stea înțepeniți locului până la amorțirea picioarelor. “Călușeii”, acei căișori de lemn pe care încălecăm cu ajutorul părinților, erau “moartea noastră”. Ne învârteam până când amețeam și tot nu ne săturam. Dar câte și mai câte erau atunci, pe care anii cu greutățile vieții le-au îngropat în praful uitării.

“Acadelele, bijbijele, pandișpanele și toate celelalte dulciuri erau de neuitat și chiar ajunși acasă nu mai isprăveam să ne lingem degetele de “bunătatea” lor”

George Potra în “Bucureștii care se duc”: Fotografii la minut îți făceau poză, chiar dacă nu într-un minut ci într-un sfert de ceas, și tot era ceva, fiindcă instantaneul de azi era ceva de vis, iar pregătirea omului, special pentru a fi fotografiat, nu era întotdeauna la îndemâna nevoiașului și chiar a celui înstărit.

Fotografiile acelea, îngălbenite după scurtă vreme, pare că le mai văd și acum într-un colț de casă sau pe vreun părete atârnate în rame văpsite în culori cu ulei.

Mai toate persoanele fotografiate păreau niște statui în nemișcarea lor fiindcă așa trebuia, nici să clipești nu aveai voie. Ți se spunea să zâmbești, dar trebuia să încremenești cu surâsul pe buze, atunci când ti se spunea “păsărica” sau “cucu”.

Lângă Târg era fabrica “Țiriac” (Chiriac și Voina), Moara Popovici, monumentală pentru vremea aceea și destul de vestită pentru desele focuri. Dincolo, înspre Colentina, erau câteva cârciumi cu imense curți, unde până la războiul din 1916-1918, mai poposeau cu roțile băgate în pământ până la osie, vechile tramcare ce altădată erau singurele “autobuze” ale Capitalei.

Venea apoi Șoseaua Colentina, pe unde se scurgea întreaga țigănime a cartierului Tei, prin fața bisericii cu acoperământ verde “Sf. Dumitru”, azi dărâmată, iar în locul ei se află acum o catedrală cu același nume.

Spre bariera Moșilor era noul hotel “Sola oglu” sau Solacolu, cum îi spunea lumea, cu vestita-i stație de briști, din față. Aceste briști erau trăsurile de lux ale cartierului și de multe ori, ele ajungeau cu drumurile lor, aproape de centrul orașului.

Cu 50 de bani mergeai o bucată de drum, iar cu un leu cinci zeci, până la pădurea Pantelimon, unde se făceau dese și vestite chiolhanuri.

“La bariera Moșilor era punctul terminus al Căii Moșilor, sau Podul Târgului de Afară de altădată și al liniei de tramvai nr. 1, cu cai, ce aducea în cotețele ei orășenii porniți de la piața Sf. Gheorghe, încoace la Moși”

George Potra în “Bucureștii care se duc”: Aici se schimbau caii obosiți sau poticniți, aici erau adăpați și tot aici se “cinsteau” destul de bine vizitii și taxatorii acestor tramvaie. Cârciumile erau una lângă alta, iar băutura bună și destul de ieftină.

În cealaltă parte era șoseaua Mihai Bravu unde prăvăliile căciularilor, cismarilor, stămbarilor și a celor cu vase de aramă se țineau lanț, aceste prăvălii făceau afaceri bune nu numai în timpul Moșilor, dar și marțea și vinerea când erau zile de obor.

Sgomotul bâlciului și forfoteala mulțimii era o caracteristică plăcută, și era o vorba care s-a păstrat, “ce te îmbulzești ca la Moși”. Într-adevăr coatele repezite sau călcatul pe bătături erau lucruri de nebăgat în seamă, cu atât mai mult că bătăturile nici nu existau, deoarece încălțămintea era bine potrivită pe picior.

“Toată lumea își făcea ghetele cu un număr mai mare și judecata era destul de bună și pentru vară și pentru iarnă”

George Potra: În cazul întâi era nevoie de mai mult spațiu și aer, iar în al doilea, rămânea destul loc pentru un ciorap gros de lână.

Să fi văzut atunci toaletele mahalalelor: femeile cu fuste largi, dințate pe margini și împodobite cu dantelă, modă de altfel și în zilele noastre (1939), bluze cu volane și crețuri multe închise până la gât, cu nasturași, atât în față cât și în spate, iar pe cap tulpanele albe zimțuite pe margini cu steluțe metalice de diferite culori, dar în special, roșu.

Celelalte mai cu dare de mână și care tindeau la “cucoane” purtau fâșiu de mătase înfășurat de două trei ori la gât și dat pe spate întocmai ca maramele. Numai doamnele din centrul orașului purtau pălării pe cap, de altfel împodobite cu o întreagă grădină de fructe sau de zarzavaturi, și cu ace lungi până la o jumătate de metru, care treceau dintr-o parte în alta a pălăriei prin bogatul coc de păr de la spate sau din creștetul capului.

Dar nu orișicine era doamnă sau cucoană. Rar femei din mahala purtau acest titlu, trebuia să fie cu adevărat cineva. În afară de cucoana (doamna) preoteasa, toate celelalte erau: țața Lina, Ruxandra, Smaranda, Tinca, Maria, Paraschiva, etc. În picioare toată lumea purta ghete, pantofii erau o raritate.

“Ghetele femeilor, înalte și cu șireturi, erau o frumusețe, iar caracteristicile bărbaților, ascuțite până la exagerare arătau eleganță excesivă, fiindcă ceilalți aveau ghete cu gumilastic sau cu bombeu american și nasturi”

George Potra în “Bucureștii care se duc”: Pe vremea de atunci nu era de mirare văzând pe cineva cum își scoate cheia de nasturi din buzunar și își încheie ghetele.

Lustragii de atunci cu vacsul lor “Albina” sau crema “Cavaler” și “Potcoava” nu prea făceau treaba, cu toate că aveau taxă mică. Vremurile de astăzi sunt altfel, iar lustrageriile destul de numeroase, în afară de țigănușii lustragii, așezați la toate răspântiile drumurilor.

“Se vindeau aproape de toate, fiindcă și cumpărătorii erau numeroși, atât cei din Capitală, cât și țăranii care veneau în Joia Moșilor din satele cele mai depărtate”

George Potra: Mai amintim printre distracții “bărcile” și acele pocnitori unde tinerii își încercau puterea dând cu barosul de lemn într-un fel de popic ce trimitea în sus, pe o șină metalică înaltă de 10-15 metri, o verigă de fier, care, dacă era izbită puternic, atingea partea de sus a șinei, și ducea pocnitura, încărcăturii cu pulbere.

“Erau și berăriile cu program muzical și artiști comici, care în raport cu timpul căpătau o importanță din ce în ce mai mare. Deveneau mai luxoase, artiștii mai de soiu, iar băuturile și mâncărurile mai alese”

George Potra: De-ale mâncării, în cuprinsul bâlciului, erau vestitele gogoși, turtă dulce și “gurițe”, brânzoaicele, diferitele împletituri de simigerie, “floricelele”, “mizilicurile” (semințe de dovleac și floarea soarelui) și acele cocoloașe de floricele mari, cât o portocală, îmbibate în apă cu zahar și de culoare roșie.

Altfel, vedeai oale și strachini, în șiruri și grămezi impresionante. Dar treceau destul de repede, întâi, fiindcă erau ieftine, iar în al doilea rând, necesare deselor pomeniri pe care orice bun creștin le făcea după datină. Străchinile cu mâncare și oala sau cana cu vin și lumânare aprinsă, “să fie de sufletul mortului”, erau date tuturor nevoiașilor ce treceau prin fața casei celui care împărțea, și tuturor vecinilor chiriași din curte sau de alături.

Lingurile de lemn aveau și ele aceeași trecere. Străchini mari în care se punea renumitul ghiveciu preparat cu roșii și carne de berbec, ghivece de flori și borcane mari pentru murături și pentru ciorbă de burtă vânduta pe străzile mahalalelor de femeile care duceau borcanele atârnate de cobilița, întocmai ca oltenii.

Ulcioare mici și mari, frumos smălțuite și în gârlici cu pietricele pentru gâlgâit apa atunci când o bei, însemnau o poftă deosebită la oamenii de atunci.