Am citit cartea domnului Barack Obama, Pământul Făgăduinţei (A Promised Land). Are 850 de pagini, aşa că m-am gândit să vă povestesc pe scurt la ce să vă aşteptaţi. Am punctat mai jos câteva momente care mi-au plăcut, unele sunt foarte foarte haioase, mai ales că nu te aştepţi ca, la nivel aşa înalt al politicii, să dai de un om care să nu uite să mai aibă şi simţul umorului, chiar şi în momentele cele mai tensionate (de exemplu, când a fost ucis bin Laden, în celebra misiune secretă, cu numele de cod Geronimo, iar Obama l-a întrebat în glumă pe şeful misiunii de ce n-a luat cu el măcar o ruletă să-i măsoare cadavrul lui bin Laden, să vadă că are 1,95 metri înălţime, să fie siguri că e el). Vă zic sincer că am râs citind cartea deşi nu mă aşteptam (dincolo de lucrurile serioase pe care le-am aflat pe partea de politică/geopolitică a volumului, care m-a ajutat să-mi fac un pic lumină-n cap despre ce înseamnă totuşi politica în Statele Unite; iar asta mi-a demonstrat, din nou, cât de stupid este să ne apucăm noi, de la distanţă, să fim toţi experţi în politici americane, în comentariile de pe Facebook).

Așadar, preşedinte, preşedinte, dar nu uita să mai şi râzi

Ştiu că orice text al domnului Obama a fost bibilit ulterior de un editor, dar chiar şi aşa, se simte scriitura fostului preşedinte, îi recunoşti felul de a vorbi, aşa cum l-am descoperit în cele două mandate ale sale, în timpul discursurilor. Doar că, de această dată, domnul Obama ne confirmă ceea ce mulţi bănuiam: că este un tip nu doar extrem de inteligent, ci şi simpatic, cu un simţ al umorului foarte dezvoltat şi, unul dintre lucrurile care m-au făcut să-l plac şi mai mult, cu o viaţă interioară tare zbuciumată, un om sensibil şi – pentru cineva care a fost cel mai puternic om din lume – extrem de uman, cu picioarele pe pământ, cu slăbiciuni de care nu îi este frică să scrie în carte (nu a evitat să povestească nici măcar despre certurile groaznice cu minunata sa soţie Michelle, în vremurile când aceasta îi reproşa că trage de una singură la căruţă, zbătându-se să ţină familia pe linie de plutire). Şi tot domnului Obama nu i-a fost greu să recunoască ce muzică asculta în campanie, înainte de discursuri, mărturisind că versurile care te învăţau cum să câştigi fiind curajos, isteţ şi îndrăzneţ erau cele care-i dădeau forţă, mă rog, ideea despre care vorbea era că te ajută un cântec care-ţi spune pe şleau cum „să faci din rahat bici”. Mi se pare destul de curajos să ai puterea să admiţi că ţi-a fost teamă, că te-ai simţit pe muchie, că nu aveai încredere şi că erai la pământ cu moralul.

Aflăm şi cum se simțea domnul Obama când urma să devină tată, adică devenise întruchiparea vie a tuturor clişeelor care circulă despre bărbaţii care urmează să devină taţi; astfel că fostul preşedinte ne povesteşte cum mergea la cursurile Lamaze sau cum citea La ce să te aştepţi când eşti însărcinată, carte din care îşi lua conştiincios notiţe.

O constantă sunt portretele politicienilor pe care Obama i-a întâlnit în timpul primului mandat, cărora le schiţează portrete fără prea multe menajamente la adresa personalităţilor în cauză. Cu fostul preşedinte al Franţei, Nicolas Sarkozy, Obama nu e deloc iertător: „Sarkozy era tot numai o izbucnire emoţională şi retorica lui era categoric exagerată. Arăta ca un personaj dintr-un tablou de Toulouse-Lautrec, din cauza trăsăturilor lui întunecate, expresive, vag mediteraneene (pe jumătate ungur şi un sfert evreu grec) şi a staturii mici (avea cam 1,65 m, dar purta talonete în pantofi pentru a părea mai înalt).”

Şi mai sunt pasajele legate de familia sa, bunici, părinţi şi, apoi, cea care i-a devenit soţie, Michelle Obama. Dar şi relatări despre momentele când părea că totul se năruie.

Toată zarva pe care ţi-o oferă meseria de preşedinte al Statelor Unite, presa, tămbălăul (cum spune Obama) din preajma funcţiei pe care o ocupi, toată pompa şi toate restricţiile care ţi se impun, toate astea te fac să realizezi că trăieşti într-o bulă.

O scrie chiar fostul preşedinte în carte, în timp ce recunoaşte că şi-a pus de multe ori întrebarea dacă ar putea renunţa la tot. Şi tot el răspunde că ar fi putut renunţa la tămbălău, mai puţin la munca propriu-zisă.

Timpul petrecut cu familia sau cu prietenii a fost – şi asta nu miră pe nimeni – foarte puţin. Dar aflăm totuşi, din volum, despre întâlnirile de week-end, întâmplate o dată la câteva luni, găzduite la reşedinţă, unde erau invitaţi artişti, scriitori, cărturari, directori de firme. Sunt amintite, printre alţii, Toni Morrison (despre care Obama spune că era deopotrivă maiestuoasă şi glumeaţă) şi Meryl Streep, care a recitat “într-un dulce dialect mandarin versurile unui cântec despre nori, pe care îl învăţase cu ani în urmă pentru un rol”.

Vă las mai jos cinci momente din autobiografia domnului Obama, cu citate şi un pic de poveste explicativă alături.

1. O ruletă pentru măsurat leşul lui Geronimo, aka bin Laden

Enemy Killed in Action (Inamicul ucis în acţiune). Mesajul transmis preşedintelui Obama se referea la Osama bin Laden – numele de cod Geronimo pentru această misiune – omul care era răspunzător pentru cel mai abominabil atac terorist din istoria Americii şi cel care ordonase uciderea a mii de oameni.

Puşcaşii marini reuşiseră ceea ce puţini mai sperau: moartea lui bin Laden. Echipa SEAL, aflată la punctul zero al misiunii, a aşezat trupul lui bin Laden într-un sac special, apoi a imobilizat cele trei femei şi cei nouă copii prezenţi. Au fost adunate toate computerele, dosarele şi materialele cu valoare informativă. Apoi elicopterele cu echipa misiunii secrete au decolat. Succesul nu era deplin, întrucât elicopterele se aflau încă în spaţiul aerian pakistanez.

BARACK OBAMA (Pământul Făgăduinţei): „Abia în jurul orei 6 seara, după ce elicopterele aterizaseră în siguranţă la Jalalabad, am simţit că mă eliberez de starea de tensiune. La scurt timp după aceea, McRaven ne-a explicat într-o videoconferinţă că privea cadavrul chiar în momentul acela şi că nu avea nicio îndoială că era vorba de bin Laden; programul de recunoaştere facială al CIA avea să indice acelaşi lucru. Pentru o confirmare suplimentară, McRaven l-a rugat pe un membru al echipei sale, înalt de 1,88 metri, să se întindă lângă cadavru, pentru a compara statura lui cu cea a lui bin Laden despre care se presupunea că ar fi avut 1,95 metri înălţime.

“Hai, nu mă omorî, Bill!”, l-am tachinat eu. “După toată planificarea, n-ai putut să aduci şi tu o ruletă cu tine?”. Era prima glumă pe care mi-am permis s-o fac toată ziua, dar hohotele de râs n-au durat mult, iar fotografiile cu cadavrul lui bin Laden au început să circule în jurul mesei de conferinţe. Am aruncat o scurtă privire: era el.”

Au urmat, desigur, aşa cum vă aşteptaţi, testele ADN pentru confirmare 100% că bin Laden e mort.

2. I Just Called To Say I Love You şi Orchestra Armatei Populare Chineze

Când a ajuns în Shanghai, spune Barack Obama, oraşul i-a lăsat impresia unui Singapore pe steroizi. Un oraş uriaş, cu 20 de milioane de suflete, unde fiecare centimetru pătrat era o explozie de comerţ, de trafic şi de macarale, în şantiere de construcţii. Apoi, a urmat o întâlnire cu primarul oraşului, într-o sală pentru banchete. Domnul primar, un membru de vază al Partidului Comunist (cum altfel?), arăta precum Dean Martin, scrie Obama. Şi asta din cauza costumului făcut la comandă şi a aerului jovial şi prea sofisticat al edilului. La prânzul organizat de primarul din Shanghai, “s-au servit delicatesuri rare şi vinuri pe măsură, ce ar fi făcut să pălească şi cea mai elegantă nuntă de la Ritz.” Reggie Love, aghiotantul lui Obama, a fost impresionat mai degrabă de personalul de servire: tinere superbe, suple şi înalte, ca modelele de pe podium, îmbrăcate în rochii albe vaporoase. Cine ar fi zis că aşa arată comuniştii?, a glumit Reggie Love.

În următoarea zi a vizitei, preşedintele Obama şi echipa au mers la Beijing, pentru a-l întâlni pe Hu Jintao, preşedintele chinez în exerciţiu la acea vreme. Umorul lui Obama este savuros. Descrie pe larg cum toate răspunsurile preşedintelui chinez erau citite de pe o foaie – fără pic de atenţie la ceea ce întrebase de fapt omologul american – de unde trăgeai uşor concluzia că stimatul domn Jintao nu avea deloc prezenţă de spirit sau măcar o fărâmă de umor.

BARACK OBAMA (Pământul Făgăduinţei): “Ca de obicei, întâlnirea mea cu preşedintele Hu Jintao a fost extrem de monotonă: indiferent de subiectul abordat, se folosea de un maldăr de remarci deja pregătite, luând câte o pauză pentru a permite interpretului de limbă engleză să vorbească conform unui scenariu dinainte stabilit şi nu ştiu cum se făcea de traducerea era mai lungă decât declaraţia originală. Când a venit rândul meu să vorbesc, a început să răsfoiască prin hârtii în căutarea răspunsurilor pregătite de secretarii lui. Eforturile mele de a sparge gheaţa cu anecdote personale şi glume presărate ici-colo (…) se loveau de obicei de o privire inexpresivă, şi nu o dată am fost tentat să sugerez că putem economisi timp dacă facem schimb de hârtii şi le citim fiecare pe îndelete.”

“Daţi-mi, vă rog, numele constructorului dumneavoastră!”, a glumit Obama în discuţia cu Hu Jintao, când i s-a spus că imensa Casă a Poporului, decorată cu coloane, fusese ridicată în mai puţin de un an. Dar totul a culminat cu serata din Beijing, încheiată cu un fastuos dineu de stat, cu un program cultural divers, din care nu au lipsit opera clasică chineză şi, bomboana de pe tort, Stevie Wonder interpretat de armata poporului chinez.

BARACK OBAMA (Pământul Făgăduinţei): “O amestecătură de dansuri tibetane, uigure şi mongole (maestrul de ceremonii a ţinut să precizeze că toate grupurile minoritare erau respectate în China, ceea ce ar fi fost o noutate pentru miile de deţinuţi politici din Tibet şi din regiunea uigură)”. A urmat apoi, în program, “o reinterpretare a celebrei piese I Just Called To Say I Love You, a lui Stevie Wonder, de către Orchestra Armatei Populare de Eliberare, susţinută în onoarea mea. (Ştim că este melodia dumneavoastră preferată, mi-a spus Hu, aplecându-se uşor la urechea mea)”.

După cinci zile de turneu, toată echipa avea ceasul biologic dat peste cap, mulţi din oamenii preşedintelui Obama adormiseră la dineu cu gura deschisă şi capul căzut pe spate, dar, cum spune Obama, făceau toţi eforturi supraomeneşti să reziste. 

3. Superstiţii, amulete, statuete şi trifoi

Barack Obama nu a fost niciodată superstiţios din fire. O spune chiar el în carte. Nici când era mic nu credea în cifre norocoase sau în dorinţe puse atunci când sufla în lumânările de pe tort. Iar mama sa avea grijă să-i amintească mereu că succesul are legătură cu munca, nu cu dorinţele puse în gând. Lucrurile s-au schimbat totuşi când Obama s-a aflat în campanie pentru Casa Albă.

BARACK OBAMA (Pământul Făgăduinţei): „Am făcut unele concesii universului spiritual. Într-o zi, în Iowa, s-a apropiat de mine un tip solid, cu barbă, într-un echipament de motociclist, acoperit de tatuaje, şi mi-a strecurat ceva în mână. Era un jeton metalic de poker, jetonul lui norocos, mi-a explicat, care nu-l dezamăgise niciodată când juca în Vegas. A vrut să mi-l dăruiască. Peste o altă săptămână, o fetiţă nevăzătoare din New Hampshire  mi-a dăruit o inimioară din sticlă roz. În Ohio, am primit o cruciuliţă de argint de la o călugăriţă cu un zâmbet irezistibil şi o faţă aşa de brăzdată de riduri, încât semăna cu un sâmbure de piersică. Colecţia mea de amulete se mărea simţitor: un Buddha în miniatură, o castană din Ohio, un trifoi cu patru foi laminat, o mică statuetă din bronz reprezentând zeul-maimuţă Hanuman, tot felul de îngeri, mătănii, cristale şi pietricele. În fiecare dimineaţă, alegeam cinci sau şase din ele şi le puneam în buzunar, atent la ceea ce aveam la mine într-o anumită zi. M-am gândit că dacă micul meu cufăr cu comori nu garanta că universul va lucra în favoarea mea, nu strica totuşi să le am. Simţeam o stare de confort atunci când le ţineam în mână sau le simţeam zornăind în buzunar în timp ce mă deplasam de la un eveniment la altul. Fiecare amuletă era o dovadă tangibilă a oamenilor pe care îi întâlnisem, o dovadă modestă, dar stabilă, a speranţelor şi a aşteptărilor lor.”

4. “Croissant”-ul de la micul-dejun: Cartea morţii, a distrugerii şi a lucrurilor abominabile

BARACK OBAMA (Pământul Făgăduinţei): “La începutul fiecărei zile, când mă aşezam să iau micul-dejun, pe masă mă aştepta o mapă din piele. Michelle o numise “Cartea morţii, a distrugerii şi a lucrurilor abominabile”, deşi oficial era cunoascută drept Raportul Zilnic pentru Preşedinte.” “Nu o dată, şedinţele matinale se concentrau pe haosul actual sau potenţial: lovituri de stat, armele nucleare, proteste violente, conflicte la diferite graniţe şi mai cu seamă război.”

5. Meniu de preşedinte: friptură bine făcută, cartofi copţi şi broccoli fiert la aburi şi un nod în gât de la atâta stres; dar şi muzică, pentru destindere

BARACK OBAMA (Pământul Făgăduinţei): „Cu 90 de minute înainte de evenimentul din ziua respectivă, îmi puneam o cămaşă nouă (albă) şi cravata (albastră sau roşie), pregătită de Reggie, şi atârnată lângă costumul meu albastru proaspăt călcat. La cină mâncam ceva ce-mi plăcea: o friptură bine făcută, cu cartofi copţi şi broccoli fiert la aburi. În jumătatea de oră care îmi rămânea înaintea dezbaterii, reciteam notiţele şi ascultam muzică, fie la căşti, fie cu ajutorul unui mic difuzor portabil. În cele din urmă, am devenit uşor fixist în privinţa listei de melodii pe care îmi plăcea să le ascult. La început ascultam clasici – Freddie Freeloader a lui Miles Davis, My Favourite Things a lui John Coltrane, Luck Be a Lady a lui Frank Sinatra. (Mi-amintesc că, înaintea unei dezbateri din perioada alegerilor primare, ascultasem acelaşi cântec de două sau trei ori la rând, semn clar că mă simţisem nesigur). Pe urmă, am început să ascult rap, pentru a-mi pune gândurile în ordine, în special My 1st Song a lui Jay-Z şi Lose Yourself  a lui Eminem. Ambele cântece vorbeau despre depăşirea limitelor şi despre asumarea riscurilor („Dacă ai o singură şansă sau o singură ocazie să obţii tot ce ţi-ai dorit într-o clipă, ai profita de ea? Sau ai lăsa-o să-ţi scape printre degete?”); despre cum e să faci din rahat bici; despre reuşită prin isteţime, şmecherie şi bravură ce ascunde teama. Versurile păreau rupte din experienţele mele din tinereţe. Singur, pe bancheta din spate a unui microbuz al Serviciilor Secrete, în ţinuta mea scrobită şi cu cravata frumos înnodată, pe drumul spre locul dezbaterii, ascultam muzică şi dădeam din cap în ritmul ei, cu un sentiment de revoltă de nimeni ştiută, conectat la ceva mult mai îndrăzneţ şi mai real decât vâlva şi protocolul care mă înconjurau. Era felul meu de a desfiinţa artificialitatea şi de a-mi reaminti în permanenţă cine sunt.”