Sub semnul nebuniei

23 aug. 2021
360 Afișari
Sub semnul nebuniei
Când lumea asta nu-ți mai place, pleacă în alte lumi

”-Bă, ești nebun?” nu-ți sună decât a întrebare la mișto pusă de vreun prieten când te apucă câte ceva, o supărare, o furie, un curaj nebun de a te băga în ceva periculos, însă să fii nebun s-ar putea să fie soluția la a face față lumii nebune în care trăim. Să ieși din tipare, să gândești pe dos, să fii diferit și inovator e fix ce își dorește secolul XXI de la tine. Cel puțin asta înțeleg eu după o vacanță în care am citit numai cărți despre nebunie.

Să fie clar: nu am citit manualul de diagnostic psihiatric. Deci nu ne referim aici la nebunia pe care englezul ar numi-o ”madness”, deci nu despre boli psihice e articolul de astăzi. Ele își merită respectul cuvenit și sprijinul de la persoanele competente, plus o lume în care noi să nu mai judecăm și să nu mai facem un tabu dintr-o realitate cu care mulți dintre semenii noștri se confruntă (și cine știe când ne-o veni rândul?). Vorbim astăzi despre nebuni, în sensul ”crazy” (nebunatic) sau ”freak” (ciudat). Vorbim despre o nebunie care ne scoate din tipare și de fapt, vorbim și despre nebunia inventată de cultură, de o nebunie a ”normalității”.

Nu ești întreg la cap, dar ești întreg la spirit

Am plecat în Italia cu cinci cărți în geantă, printre care ”Cum să-ți pierzi mințile și să devii înțelept – Dincolo de rațiune, farsori, interdependență și joc cosmic de-a v-ați ascunselea” de Alan Watts. Watts a fost un filosof englez, scriitor și orator, a, printre primii care au adaptat învățături din filozofiile indiene și din gândirea taoistă în lumea occidentală. Am devenit fan Alan Watts după „Cartea despre acel tabu care te împiedică să fii tu însuți”.

Ce spune el, de fapt, este că să ne identificăm cu egoul este ceva ce am învățat în timp pentru a fi controlabili, pentru că așa este cel mai simplu, dar nicidecum nu asta este calea spre evoluție. Ideea de separativitate este combătută de Watts spunându-ne că întreg Universul este unitar, nu fragmentar, prin urmare eu nu sunt Eu și tu nu ești Tu, amândoi suntem Univers, Conștiință, Viață. Cam acesta ar fi tabuul pe care învățăm de mici să îl conservăm, fiind împinși să ne diferențiem, să ne consolidăm ego-ul astfel încât să fim mai buni și mai puternici decât alții. Doar că acest egoism ne duce pe un drum al pierzaniei, ne rătăcim alergând după posesiuni, bani și putere și pierdem cu totul din vedere frumusețea vieții și armonia interioară.

Dincolo de ce spune, greu de digerat pentru dogmatici sau monoteiștii de orice fel, mie îmi place de acest filosof și pentru eleganța discursului său: „Eu sunt filosof. Dacă nu mă contrazici, nu știu în ce să cred. Deci, dacă ne contrazicem, eu trebuie să spun mulțumesc, fiindcă, grație amabilității tale de a-ți exprima un punct de vedere diferit, eu înțeleg ceea ce gândesc și spun. Așa că nu pot să renunț la tine.” Interconectivitatea despre care ne vorbește este rezumată frumos prin această comparație: ”Pământul nu este vreun soi de piatră uriașă infestată cu organisme vii, așa cum nici scheletul nostru nu este o alcătuire de oase infestate cu celule.” Prin urmare, cum fiecare parte din noi este conectată și asigură funcționarea unui organism întreg, cu o conștiință de sine, și lumea în care trăim funcționează conform aceluiași principiu.

Nebunia conformității și normelor sociale

Isteria a fost perla bolilor psihice la începuturile psihiatriei și psihologiei moderne. Mai exact, era aproape singurul diagnostic pe care medicii îl puneau aproape în exclusivitate femeilor care deși nu erau neapărat nebune, încurcau viețile soților sau taților lor. Prima care pe care mi-am cumpărat-o în vacanță a fost cartea Victoriei Mass, ”Balul femeilor nebune”. Deși am crezut că e o carte ușurică de vacanță, a fost o lectură captivantă, plină de descoperiri și de emoții. Acțiunea are loc în 1885, la Spitalul Salpetriere din Paris, unde era, de fapt un azil de femei nebune. Am zis la începutul articolului că nu vorbim despre nebunie din perspectivă psihiatrică și vestea bună este că mă țin de cuvânt. Deși acțiunea are loc într-un ospiciu, car, printre personajele principale sunt femei sănătoase care ajung acolo pentru că sunt „incomode” pentru familiile lor. Și într-o familie aristocratică din Paris la acea vreme, numele era mult mai important decât vreo fată cu pretenții de femeie independentă. Așa că pentru a nu le păta numele familiei, tații alegeau să-și închidă fiicele în aceste ospicii, care erau un fel de închisori pe viață, cu diferența că la închisoare se mai putea da de tine, pe când aici erai uitată complet.

Povestea se complică pe măsură ce descoperim că ”nebunie” e doar un cuvânt pe care îl folosim pentru lucrurile pe care sunt prea limitați sau leneși să le înțelegem. Nebunia apare ca urmare a unor cauze și este datoria fiecăruia să înțeleagă cauza oricărei abstracții sau disfuncții. De exemplu, Louise este cea mai tânără pacientă din spital, care are atacuri de panică după ce a fost violată de unchiul ei. Simptomele încep să se amelioreze până când un medic rezident tânăr îi promite că o va lua de soție, însă, de fapt, imediat după ce Louise suferă o paralizie hemiplegică, medicul o duce într-o sală izolată și o violează profitând de imobilitatea ei. Așadar, ne mai punem problema că Louise era nebună sau ”nenorocită” în adevăratul sens al cuvântului.

Cartea are multe aspecte moralizatoare, iar unul dintre citatele preferate este: ”Adesea adevărul nu este mai bun decât o minciună. De fapt, alegerea noastră nu este niciodată între adevăr și minciună, ci între consecințele care le vor urma fiecăreia”. Cartea are acest titlu pentru că anual se organiza un bal la care participa crema societății pariziene, o seară în care nebunele erau costumate și lăsate libere printre aristocrați. Un soi de degradare de cea mai joasă speță, motiv pentru care cred că mai nebunească decât orice alt fel de alienare. Dar acelea erau vremurile, cât despre Jean-Martin Charcot, medicul care a condus zeci de ani spitalul, deși e aspru judecat în carte, nu putem spune că nu a făcut nimic bun, ba dimpotrivă, numeroase descoperiri și îmbunătățiri în domeniul neurologiei i se datorează.

Gândește ca un nebun

Acesta este chiar titlul următoarei cărți pe care mi-am cumpărat-o în vacanță, scrisă de Steven D. Levitt și de Stephen J. Dubner. De fapt, de la ea mi-a venit inspirația pentru acest articol, pe lângă faptul că toate cele trei cărți aveau cumva treabă cu nebunia. De data asta nu este nici despre filosofie și nici despre ficțiune istorică, ci despre date. Doi consultanți de business demonstrează științific beneficiul de a acționa contrar majorității, de a fi ciudatul din grup, cel care face pe dos, dar care rezolvă problema.

În primul rând aflăm de ce oamenii nu prea gândesc ca nebunii: din egoism. Preferă să păstreze aparențele și să pară deștepți, decât să spună ”nu știu”. Acest ”nu știu” e deja o mare nebunie într-o lume în care trebuie să-ți dai cu părerea despre orice: fără date, fără cunoaștere, fără bază, dar cu fervoare, pasiune, ură și convingere. Cel mai tare lucru pe

care l-am învățat din carte e un cuvânt, care ar merita un articol întreg: ultracrepidarianism. Nu există în limba română, dar ar însemna atotștiutor – cineva care are obiceiul de a-își da cu părerea despre orice, deși nu are nicio pregătire sau competență. Dacă judec după ce văd pe facebook, aplicația ar putea fi numită cu succes Ultracrepidaria.

Concluzia vacanței e că să fii sărit de pe fix e uneori o treabă destul de bună care te poate ajuta să trăiești o viață semnificativ diferită de a majorității, dacă nu chiar mai fericită.

Așa că nu te mai lua în serios și vezi ce iese.

Nota b365.ro: Andrei e de luat în vacanță, ceea ce vă recomandăm și vouă să faceți, o să vă placă să-l cititți: 

Cookies