Strania poreclă a Pasajului Otopeni-Tunari: „Cracii lu’ Udrea” (scuzați). De ce îi spun bucureștenii așa + mic ghid pentru cine era mic atunci, politica se făcea în cizme Vuitton

Era o vreme când în București erau Elena Udrea și restul femeilor. Și Traian Băsescu și ceilalți bărbați. Pe atunci, cârciumile, drumurile și podurile erau botezate după ei. Fuseseră dați uitării Elvis, Michael și Isaura. Iar bebelușii ieșeau din maternități Băsiști și Nuțici. Pe atunci, românii își potriveau ceasurile după cucul de la Cotroceni sau după Audemars Piguet-ul de la mâna doamnei Elena, întâia blondă a orașului.

Dacă te-ai născut după 2010, probabil ai trecut de o mie de ori cu mașina părinților pe centură, pe Pasajul Otopeni-Tunari, fără să-ți pună cineva esențialul: podul ăla are nume de femeie. Și de craci. Pe scurt: Cracii lui Udrea. Hai să facem un pic de ordine, că pentru asta e presa locală, să-ți explice orașul în care locuiești înainte să-l moștenești.

Cine era doamna de la care i se trage numele podului

Elena Udrea s-a născut pe 26 decembrie 1973, la Buzău, deși adversarii ei politici jurau că la Pleșcoi, vatra cârnaților. Ceea ce nu a fost singurul lucru pe care i l-au reproșat, dar care suna a compliment. A fost avocat, a fost șefa de cabinet a președintelui Traian Băsescu, apoi a urcat repede: ministru al Turismului din decembrie 2008, iar din decembrie 2009 ministru al Dezvoltării Regionale și Turismului, până în februarie 2012.

Tradus pentru cititorul tânăr: era ministrul care se ocupa, printre altele, de drumuri, de poduri, de pasaje și de tot ce înseamnă ”să construim ceva și să tăiem o panglică”. Un minister cu buget de sute de milioane de euro. Era, cu alte cuvinte, omul potrivit la mijlocul ecuației dintre ”avem nevoie de o pasarelă” și ”s-a făcut o pasarelă”.

Era și unul dintre cei mai înstăriți miniștri ai vremii: avere estimată de presa economică la circa 5 milioane de euro, bijuterii declarate de vreo 50.000 de euro, o casă în Pipera și mai multe terenuri în București. Înțelegi de ce orașul își potrivea ceasul după ea: avea ceas. Și nu numai.

Iar la final, fiindcă instructajul civic se face cinstit până la capăt: epoca aceasta s-a încheiat, ca toate epocile din România, în sala de judecată. De unde, Elena Udrea a plecat la închisoare pentru 6 ani, dovedită că luase mită și făcuse abuz în serviciu. Între timp, e liberă din nou și tot blondă.

De ce ”cracii”

Acum, partea de inginerie populară. Și aici e nevoie de puțină onestitate istorică, fiindcă instructajul civic se face cu dosarul pe masă. Podul nu e, de fapt, o pasarelă. E un pod hobanat, adică un pod ținut de cabluri prinse de un pilon central de 48 de metri, 32 de hobane la număr, prin care șoseaua de centură trece peste calea ferată de centură a Bucureștiului. Imediat după sensul giratoriu de la DN1. A fost ridicat ca să rezolve vechea intersecție la nivel, în care șoseaua și calea ferată se întâlneau ca două rude certate la o nuntă, și unde se forma coadă ori de câte ori trecea un tren.

Și acum, surpriza pe care orașul a preferat să o ignore cu eleganță: ordinul de începere a lucrărilor e din decembrie 2007. Proiectul a fost comandat de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale, prin Ministerul Transporturilor. A fost construit de o firmă grecească, Aktor. A costat în jur de 19,5 milioane de Euro și a fost, la vremea lui, al doilea cel mai mare obiectiv de infrastructură din Capitală, după Pasajul Basarab. S-a finalizat în vara lui 2011.

Cu alte cuvinte: podul a fost comandat înainte ca Elena Udrea să fie ministru, de un alt minister decât al ei, și ridicat de niște greci. Administrativ, doamna Elena n-a avut cu el mai multă treabă decât ai tu, cititorule, cu vremea de mâine.

Bucureșteanul creativ l-a botezat așa, că e frumos și înalt

Și totuși, bucureșteanul l-a botezat al ei. De ce? Fiindcă orașul nu botează după ordinul de începere a lucrărilor sau după naționalitatea constructorului. Botează după cine domnea în imaginația lui în anii aceia. Iar în anii aceia, peste București domnea o blondă.

Restul s-a legat singur, ajutat de privirea bucureșteanului. Care nu se uită niciodată la un obiect fără să-i găsească o asemănare. Podul stă pe picioarele lui de beton, depărtate peste calea ferată. Privit din mașină, nu seamănă cu o operă de inginerie. Seamănă cu altceva. Și fiindcă tot se construiau poduri în epoca doamnei ministru, restul l-a tras concluzia: „Cracii lui Udrea”.

Un monument ridicat de greci, plătit din bani de drumuri, comandat de alt minister și dedicat, prin vot popular, fără urnă și fără panglică, primei blonde a orașului. Nu-l vei găsi pe nicio plăcuță. Și totuși, dacă întrebi azi pe cineva din zonă unde e „cracii lui Udrea”, știe exact. Asta e definiția unui monument reușit: nu cel cu panglică, ci cel pe care îl recunoaște toată lumea fără să i-l explice nimeni.