BAZAR

Un preot din București e stră-stră-strănepotul lui Ion Creangă: Povestea lui Vasile Ailioaiei

Vasile Ailioaiei s-a născut în satul Topolița, la 10 km de Humulești, locul de baștină al stră-stră-străbunicului său, Ion Creangă. Legătura cu scriitorul o are prin mama sa, născută tot în Humulești, în familia Apetrei- bunicul mamei sale a fost unul dintre frații scriitorului.

Școala a făcut-o în Târgu Neamț, iar Facultatea de Teologie, la Sibiu. În ’87, s-a stabilit în București, ca lector la Institutul Biblic.

Nu s-a speriat de Capitală, chiar dacă Creangă spunea despre bucureșteni că sunt fiii lui Scaraoțchi. De fapt, explică cuvintele scriitorului prin rivalitatea ce exista atunci între Iași și București: „Erau vremuri tulburi și atunci era rivalitatea între cele două capitale, Iașiul și Bucureștiul, când foarte mulți dintre cei luminați la minte socoteau că Iașiul e o capitală mai nimerită. Cred că din cauza asta zicea el despre București…”

„Creangă era sfințișor pe lângă ce făceam eu”

Îi e dor de satul natal și de copilăria de acolo, dar încă păstrează pământul pe care-l deține lângă Humulești- mai precis, un loc de pe Valea Seacă, în care se ducea Creangă cu mâncare la lingurari (în drum spre care a furat Pupăza din Tei).

Despre copilăria lui, preotul vorbește cu la fel de mult drag precum o făcea și scriitorul. Spune că a avut și el aventuri asemănătoare cu cele ale lui Niță. Adaugă chiar că:„Creangă era sfințișor pe lângă ce făceam eu”. Nu a dat de pătimit unei pupeze, însă tot de o trăsnaie în care e implicată o pasăre își amintește cel mai bine.

„O vecină avea un cocoș mai puternic, care îl bătea mereu pe al nostru. Așa că eu și cei trei frați ai mei am făcut consiliu, să stabilim ce să facem. Am decis să prindem cocoșul și l-am tuns cu foarfeca, chel… mai mult l-am smuls decât l-am tuns, i-am lăsat doar câteva pene în coadă, de până și gâinile se speriau de el. Când a văzut vecina, a țipat, a blestemat, îl aștepta pe tata. I-a arătat repede cocoșul când a venit, noi ne-am speriat, dar ne-a trecut când am văzut că râdea și tata de el”, povestește zâmbind părintele.

O altă poveste demnă de inclus în Amintiri din copilărie, pe care Vasile Ailioaiei a împărtășit-o cu noi datează tot din satul natal: „Îmi aduc aminte că părinții mei erau foarte credincioși și ne spuneau că, atunci când copiii sunt împărtășiți, nu ai voie să-i cerți, să-i lovești. Așa că, atunci când făceam vreo trăsnaie, mă duceam repede la părinte și îl rugam să mă spovedească și să mă împărtășească. Mă duceam spoi acasă și le spuneam că sunt împărtășit, așa că nu mai au voie să mă certe.”

Părintele are și el doi copii, un băiat și o fată. Fata lucrează la Guvern, iar băiatul a terminat Facultatea de Teologie și Afaceri Internaționale, iar acum este pilot. Copiii au crescut în București, despre care preotul spune că e mai plin de patimi, iar trăsnăile pe care le fac copiii de astăzi sunt cu urmări, nu mai sunt așa nevinovate ca cele de odinioară.

Curățenia este ca o relație: 
e ușor să o începi, mai greu e să o întreții

Preoția e obicei de familie: Vasile Ailioaiei a luat contact cu ea prin unchiul său, Caliopie Apetrei, care era stareț la Mânăstirea Sihăstria. Despre el, preotul povestește că spunea mereu că a venit la mânăstire ca să răscumpere păcatele străbunicului său, Ion Creangă, care împușca ciorile.

Vasile Ailioaiei a studiat și în Germania, unde a fost tentat să rămână la un moment dat: „Dar nu îndeajuns de tentat”, explică, „noi suntem legați sufletește de glie; când ai o asemenea încărcătură spirituală… Ion Creangă stătea la Iași și se gândea la Ozana, darămite eu, care eram în Germania, cum să nu mă gândesc… Am vrut să fac ceva pentru țară, aici.”

Și a reușit. Când a venit la biserica Podeanu din Capitală, unde este preot și acum, lăcașul era într-o stare avansată de degradare. Construită în 1928, într-o perioadă de criză, de părintele Mihail Șerpoianu (Popa Metru din romanul Groapa), fără stâlpi de rezistență și lovită de cutremurul din ’40 și de războiul ce a urmat după, biserica trebuia dărâmată cu totul. Părintele povestește că: „În 1996, ministrul Noica chiar ne-a spus să nu mai slujim aici, că e periculos. Singura soluție era să o dărâmăm și să facem alta. La început eram ispitit, până când am mers la Arhivele Statului pentru niște documente și, printre ele, am găsit relatări din ziarele de atunci în care se spunea cum s-a făcut biserica.”

Conform legendei, înainte să fie construită biserica, o bătrână oarbă și-a recăpătat vederea când a ajuns în dreptul locului unde este acum lăcașul: „Ea a văzut o lumină dinspre cer, iar un glas i-a spus că aici va fi biserică. În momentul în care am citit asta, am zis că o voi salva cu orice preț. Am făcut un comitet de salvare, iar ministrul Noica ne-a spus că ne va costa de două ori mai mult s-o refacem decât să construim alta. Dar am considerat că e datoria noastră să o salvăm. Așa că am pus stâlpi, am învelit-o într-o armură de fier beton, care a preluat greutatea turlelor și am continuat cu pictura interioară.”

Pe lângă contribuția pe care a avut-o în refacerea biserici, părintele a pus și bazele unui așezământ de asistență socială, în clădirea unei foste grădinițe din Pajura. „Și, de atunci, întreținem”, spune Vasile Ailioaiei, „chiar dacă e criză, încercăm și noi…căci curățenia este ca o relație, e ușor să o începi, mai greu e să o întreții”.


Recomandarile noastre


Parteneri

Știri – Gândul

Știri – CanCan.ro

Back to top button