„Ștrandul săracilor” din București, locul unde se scăldau în devălmășie mahalagiii orașului. Nimănui nu-i trecea prin cap să plătească

Râul Dâmbovița, „soava apă a Bucureștilor” cu ale sale plante luxuriante era „bomboană” pentru ochi dar dezastru pentru nas. Înainte de amenajare, în secolele XIX și la început de XX, în râu oamenii aruncau gălețile cu gunoaiele din gospodărie și vara mai ales mirosul îți întorcea stomacul pe dos. Tot vara, ca să fugă de caniculă, cei care n-aveau destule parale pentru a merge la ștrand mergeau să se scalde în locul unde Dâmbovița intra în Capitală, în zona Ciurel. Astfel, în perioada interbelică, zona Morii Ciurel căpătase porecla de „ștrandul săracilor”, un loc mai puțin cunoscut despre care o să vă povestim în următoarele rânduri.

Înainte de betonarea și amenajarea Dâmboviței, râul care străbate Bucureștiul era de-a dreptul pitoresc și neîmblânzit, cu o albie șerpuită, plină de insule și ostroave, și cu maluri înalte pe alocuri chiar de 12 metri, pline de plante și acoperite de sălcii. Estetic, totul era minunat, o oază de verdeață în centrul orașului. Problema era mai degrabă olfactivă și de ordin medical, deoarece bucureștenii aruncau fără grețuri zilnic gălețile cu gunoaie și deșeuri aici, mirosul devenind insuportabil, în special în lunile calde. Până la urmă, Bucureștioara, care izvora din Parcul Icoanei și se vărsa în Dâmbovița în zona Pieței Unirii, nu primise degeaba porecla de „Căcata”, potrivit Via București.

„Ștrandul săracilor” din București, locul unde se scălda în devălmășie mahalagiii orașului. Nimănui nu-i trecea prin cap să plătească

Evident, nu puteai să te scalzi, sau, doamne ferește, să bei din Dâmbovița în centrul orașului fără să ajungi la spital sau poate chiar mai rău, așa că în toiul verii lumea mergea să se răcorească în ștrandurile și bazinele publice din București. O mică problemă totuși, intrarea acolo costa bani și nu toți cei care se topeau de cald aveau bani de cheltuit, așa că ingeniozitatea bucureștenilor fără parale și-a făcut treaba.

Oamenii au început în prima parte a secolului al XIX-lea să se scalde în Dâmbovița dar la intrarea în oraș, în zona Morii Ciurel, unde apa era mult mai curată și mai limpede decât în centru. Aici veneau în mare măsură locuitorii mahalalelor care căutau să suporte mai ușor toropeala lunilor de vară.

„De cum dădeau căldurile, bucureștenii, mari amatori de apă rece, populau apele mai mult sau mai puțin tulburi ale Dâmboviței. În oraș, de pe atunci apa era neagră de la toate reziduurile casnice și industriale ce le colecta Dâmbovița în drum. De aceea, bucureștenii își aleseseră loc de „ștrand” la intrarea râului în oraș, la celebra moară a lui Ciurel, unde e apa rece și limpede ca cristalul.”, se scria în Ilustrațiunea Română.

Aici se scăldau oamenii, la doi pași se umpleau sacalele cu apă

Oamenii nu se sfiau și se scăldau la un loc, femei, bărbați și copii, iar câțiva pași mai încolo, negustorii de apă își umpleau sacalele și femeile își spălau rufele. La toată învălmășeala se mai adăugau și comercianții care veneau la moara Ciurel și care mai aruncau câte un ochi către femeile care se răcoreau în apele Dâmboviței.

„Desigur că în acea vreme nu existau costumele de baie. Cu o încântătoare impudoare, femeile își etalau nudurile rubensiene, în strictă vecinătate a bărbaților, care purtau fără urmă de falsă pudoare, același costum strămoșesc al lui Adam. Femeile cari veneau să bată pânza, se dezbrăcau, profitând ca să se și îmbăieze. Alături, la moara Ciurel, poposeau care, neguțători, oameni din tot orașul, care aveau ocazia să privească gratuit acest fermecător spectacol.”, se mai scria în Ilustrațiunea Română.

Zona morii Ciurel și-a primit porecla de „ștrandul săracilor” în perioada interbelică

Tradiția ștrandului improvizat s-a păstrat mult și bine și după venirea regelui Carol I, devenind o practică obișnuită an de an și vară de vară. În perioada interbelică, zona dintre moara Ciurel și stăvilarul care era parcurs de Dâmbovița la intrarea în București devenise cunoscut de o bună parte a bucureștenilor drept „ștrandul săracilor”.

Costumele de baie apăruseră și în țară, însă adepții ștrandului ad-hoc preferau în continuare să se scalde și să se bronzeze printre buruieni și plante dezbrăcați. Totuși, din respect, femeile se scăldau pe partea opusă a albiei față de bărbați.

„albia Dâmboviței e împărțită în două sectoare: de o parte pentru bărbați, de alta pentru femei. Și continui să observ că trecere dintre o parte într-alta este respectată cu strictețe. Va să zică aceștia cel puțin păstrează buna omenie dinainte de război, când fiecare plajă era despărțită printr-un paravan lung de scânduri, ce ducea până în mare. Așa, pentru buna siguranță a sexelor.”, se menționa în Ilustrațiunea Română.

Cu timpul însă, pe malul apei au răsărit o sută de cabine de schimbat și de depozitat lucrurile, contra cost bineînțeles. Acest lucru nu i-a mișcat pe mare parte dintre adepții „ștrandului săracilor”, care își lăsau hainele și bunurile în tufișuri.

„…să nu uităm să cităm ștrandul de la moara Ciurel, unde într-un decor rustic, pe o insulă cu pomi și iarbă din mijlocul Dâmboviței, vin dumineca numeroși bucureșteni să ia baia în râul carpatin, stăvilit de enormele porți de fier, de la intrarea în cetatea lui Bucur. S-au instalat și acolo vreo sută de cabine. Copiii, ștrengari ai Bucureștilor, preferă însă să-și ia dușul în libertate, fără să plătească nimănui nici o taxă, pe enormele trepte de piatră de la stăvilare, unde cade, în cascade, apa Dâmboviței, îndărătnică și răsvrătită în încătușarea ei…”, potrivit „Realitatea Ilustrată”.

CITEȘTE ȘI

Ciorapi și dresuri made in București, de aproape-un secol. Povestea unică a Adesgo – „ciorapul doamnei elegante”

De la Paris la București – povestea „Galeries Lafayette” de pe Calea Victoriei

Povestea cafenelei Fialkowski – magnet de lume bună și poate prima cafenea-cofetărie cu „drive-thru”