Strada Bazaca, un colț uitat din centrul Bucureștiului de altădată. De ce era vestit și iubit acest drum și de ce a dispărut

„Cine spune Bazaca, spune viață, haz, bucurie”, așa începea un reportaj despre Strada Bazaca din „Realitatea Ilustrată”, un colț din București care mai există acum în arhive și în povești. Strada era vestită în Capitală pentru mulțimea de negustori și de prăvălii pe care le aduna laolaltă și pentru aerul oriental, de bazar, pe care îl aveau toate interacțiunile pe-aici. Tot pe Bazaca a apărut și vestitul magazin „La vulturul de mare cu peștele în ghiare”, care a fost după mutat. În următoarele rânduri vă prezentăm povestea unuia dintre ultimele refugii pitorești dispărute din oraș.

Strada Bazaca șade uitată în paginile istoriei acum, asta după ce mai bine de-un secol a fost una dintre străzile-vedetă ale Bucureștiului, fiind printre cele mai populare artere comerciale din oraș. Pe lângă faptul că erau o mulțime de mărfuri și de magazine, acestea erau accesibile (Bazaca nu era nicidecum o stradă destinată celor bogați), astfel că atrăgeau de la țărani de la periferii, până la slujitoarele boierilor.

Povestea străzii Bazaca. De unde-i provine numele?

Povestea străzii Bazaca este, la începuturi, învăluită în mister, însă un lucru este sigur, numele îi provine de la Anastasie Bezaca, secretarul principelui Prozorovsky, general-șef al armatei ruse în timpul războiului ruso-turc (1806-1812). Acesta s-a stabilit în București după război și a strâns o avere considerabilă, fiind conducătorul cancelariei imperiale din Principatele Române. Potrivit unor surse, Bezaca ar fi cumpărat mai multe prăvălii pe strada care apoi i-a purtat numele, în timp ce alte surse spun că acesta ar fi ridicat un han, Hanul Bezaca, care era de tip pasaj, deci nu cu curte pătrată, ci cu prăvălii de-o parte și de alta a pasajului, similar cu Hanul cu Tei care încă există azi. Un lucru este clar, strada a apărut și a devenit populară datorită lui Bezaca, însă numele său a fost preluat și stâlcit de bucureșteni, denumind strada Bazaca

Farmecul străzii era dat de mulțimea de negustori și de magazine, dar și de caracterul lor insistent, de plăcerea de a negocia și de tot procesul cu iz oriental care se petrecea la o aruncătură de băț de Piața Unirii.

„Micul pasaj, care leagă piața de flori cu Halele Centrale, este poate cel mai vechi centru negustoresc al capitalei. Prăvălioarele sale, o ușa și poate și o fereastră, și-au rostogolit mărfurile lor, ca un corn al abundenței până în mijlocul străzii. Când trebuie să treci prin Bazaca, ai impresia că te împleticești printre bucățile desfăcute de pânză și stambă și că le tragi după tine, chiar după ce ai izbutit să te smulgi din pasaj, ca dintr’un coșmar. Și dacă n’ar fi decât maldărele de mărfuri care închid calea! Cu o mică sforțare lucrurile se lasă date la o parte. Dar clienta care a avut imprudența să arunce un ochi distrat spre desenul unui barchet, e luată în primire de negustorașii Bazacei, care și-o trec de la unul la altul, ca pe o păpușe de cârpe. Clienții se cuceresc aci >”, potrivit unui reportaj din 1932 din „Ilustrațiunea Română”.

Negustorii de pe Bazaca erau sarea și piperul străzii

În timp, negustorii de pe Bazaca au fost cei care au făcut strada vestită, atât pentru prețurile accesibile cât și pentru darul pe care îl aveau la negociat, discutat și glumit. Aici găseai de toate: materiale de toate felurile, pentru toate buzunarele, de la sintetice la lână, mătăsuri, stofă felurită, stambă, accesorii și o mulțime de alte bunuri care te făceau să uiți pe unde ai intrat și pe unde trebuie să ieși din mulțimea de magazinașe. „Când trebuia să treci prin Bazaca, aveai impresia că te împleticești printre bucățile desfăcute de pânză și stambă și că le tragi după tine”, mai scria în reportaj.

Desigur, nu toate interacțiunile erau lapte și miere, și nu toți negustorii erau „ușă de biserică”: la magazinele mari, vestite și, ce-i drept, mai scumpe, se vindea la metru, în timp ce pe Bazaca stofa se măsura la „cot”, potrivit Dariei Luca, reportera de la „Ilustrațiunea Română” care a transpus în scris universul oriental de pe Bazaca:

„Bazaca reprezintă pentru ele paradisul sau ceea ce este pentru cucoane Lipscănia.
– Du-te, soro, și târguiește în Bazaca. Acolo e mai ieftin ca oriunde. La magazine, în Carol, le plătim noi la stofe și chiria și geamurile ale mari”…

E într’adevăr mai ieftin… Marfa se vinde însă cu “cotul” și nu cu metrul. Ca un diabolic prestidigitator, vânzătorul împarte și acest cot în jumătate când întinde și saltă cu eleganță între mâini marfa, acompaniind această operațiune de o serie de formule de vrajă: “S’o purtați sănătoasă!”, “E o stofă de o frumusețe rară”, “Ați târguit foarte ieftin”, “Pentru dvs., în mod excepțional v’am făcut acest preț”, “Să trăiți, să mai poftiți”…”

Tot pe Bazaca era și celebrul „La vulturul de mare cu peștele în ghiare”

Nu în ultimul rând, pe strada Bazaca se afla și faimosul „La Vulturul de mare cu peștele în gheare”, magazinul de pânzeturi al lui Th. Athanasiu care l-a botezat așa fiind plictisit de denumirile normale și seci, dar inspirat și de alte nume inedite din București: „La Cămila de Aur”, „La trei chiftele” sau „La trei ochi sub plapomă”. AICI puteți citi povestea inedită a acestui magazin care a pus în practică o strategie minunată și unică de marketing în București și a rămas vestit și azi.

Timpul nu iartă pe nimeni astfel că în perioada interbelică deja timpul și intemperiile își spuneau cuvântul și asupra clădirilor de pe strada Bazaca, fapt amintit și de istoricul George Potra:

„Zidurile roase pe la colţuri lăsau să se vadă cărămizile cele înguste, caracteristica construcţiilor de altădată şi tencuiala-mortal, care de multe ori era mai groasă decât însăşi cărămidă. Apoi treptele de piatră la intrarea fiecărei prăvălii, de atâta tocire nu mai aveau forma iniţială, ci erau scobite la mijloc, ca nişte adevărate copăi”, povestea George Potra în „Istoricul Hanurilor Bucureștene”.

Dispariția străzii Bazaca, despre care lumea spunea că „nu mai poate să dispară”

Din păcate, strada Bazaca nu a avut cum să supraviețuiască lucrărilor de modernizare și schimbare la față a Bucureștiului de dinainte de cel de-Al Doilea Război Mondial, fiind distrusă în ciuda faptului că era un simbol al centrului și pentru unele persoane părea ceva de neconceput, de pildă unui reporter, care în anul 1933 spunea că Bazaca „nu poate să mai dispară”, deoarece era „o cutumă” a Capitalei. În cele din urmă a dispărut, deoarece era nevoie de spațiu pentru bulevardul I.C Brătianu, dar și pentru blocurile care se află la marginea arterei importante. În „Ilustrațiunea Română” de pe 27 octombrie 1937, dispariția străzii Bazaca era anunțată și deplânsă astfel:

„În curând și acest ultim refugiu al pitorescului oriental dăinuind în inima Capitalei, va fi ras de pe suprafața pământului, iar pe locul unde se răsfață astăzi tejghelele pline de tot soiul de pânzeturi viu colorate, nu va mai rămâne decât o vastă piață, mai mult sau mai puțin bine pavată.”

Citește și

• Superbul Hipodrom Floreasca – povestea colțului verde din București care a devenit cartier de lux. Aici a avut loc și o cursă de struți… pe 1 aprilie
• Povestea uneia dintre cele mai vechi străzi din București – Strada Franceză
• „Cireșica”, povestea restaurantului boem din centrul Bucureștiului unde „vodka se servea în pahare mari de apă, iar apa în pahare mici de vodkă”