ÎN BUCUREȘTI

Ștampila vieții și mama ei de sănătate. De ce chinuiți bolnavii în pandemie și îi obligați să moară cu zile dintr-o prostie?

Spitalele sunt pline și nu doar din cauza COVID. Cea mai mare aglomerație vine dintr-o prostie birocratică într-un sistem care te omoară cu zile pentru că își bate efectiv joc de oameni și de sănătatea lor. Într-o țară în care s-au investit zeci sau sute de milioane de euro în carduri de sănătate și sisteme informatice care pică zilnic, ștampila, semnătura, listele și bilețelele fac diferența dintre viață și moarte.

Ce vă povestesc mai jos nu este doar despre mine și experiența mea, ci este o rutină pentru bolnavii țării, în special pentru cei cronici, adică pentru oameni cu boli de care nu se vor vindeca, practic, niciodată, dar de care trebuie să te îngrijești dacă vrei să trăiești.

Șansă la viață lunară

Poate mulți dintre voi nu știu, dar o parte dintre bolnavii cronic din România sunt obligați să meargă lună de lună în spital pentru a-și lua rețetele compensate de la doctor, stând la o serie de cozi în așteptare de ștampile și hârtii care tot sunt mutate de la un calculator la altul. Repet, lună de lună, fie pandemie, fie frig de crapă pietrele sau căldură infernală, pentru o boală pe care o duci după tine până mori și de care nu te poți vindeca pur și simplu.

Bolanvii cronic, obligați să își ia rețete compensate în fiecare lună în haos și aglomerație

Și totuși, cineva s-a gândit că fiecare dintre aceștia trebuie obligatoriu să vină în spital și să stea la două-trei cozi timp de câteva ore, alături de alți bolnavi și persoane sensibile, în fiecare lună, pentru simplul motiv că totuși vor să trăiască.

Mai mult, oamenii sunt obligați să aștepte la îngrămădeală, pentru programări care nu se respectă niciodată, laolaltă cu persoane care așteaptă o internare și chiar un test COVID-19. Uneori poți sta ore întregi la rând, așteptând să îți fie strigat numele și niciodată la o singură coadă. Să vă mai zic că după ce primești rețeta de la doctor trebuie să te întorci la o altă coadă, la care ai mai stat, să primești încă o ștampilă? Eu i-am zis ștampila vieții deoarece fără ea, chiar dacă ai rețeta în mână, nu te poți duce la farmacie să îți ridici medicamentele.

Este pur și simplu prea mult, un chin lunar și o înjosire a oamenilor până la cel mai înalt nivel. Vă bateți joc de oameni și îi condamnați la drumuri, aglomerație și riscuri gratuite, mai ales în această perioadă în care nimic nu este la locul lui și autoritățile ne recomandă să evităm aglomerația. Degeaba încercăm să o evităm dacă voi ne băgați cu forța în ea.

Nu vreau să mă gândesc la persoanele ajunse singure la bătrânețe care nu au pe cine să roage să le ajute și trebuie să facă singure acest proces anevoios și extrem de birocratic care le dă practic șansa la încă o lună de viață, asta dacă nu se infectează cu coronavirus sau altă boală în timp ce așteaptă. Că asta faci! Stai și aștepți și te plângi alături de alte persoane în ce sistem de rahat trăim. Unul care vrea mai mult să te omoare decât să îți ușureze viața. Pot striga sus și tare Rușine! și nimeni să nu îmi reproșeze nimic.

Așteptarea te omoară, la propriu

Zilele trecute am mers să iau o rețetă compensată pentru bunica mea care suferă de leucemie cronică. Singurul lucru care o mai ține în viață este un medicament compensat care în mod normal ar costa câteva mii de euro și pe care nu și l-ar permite niciodată. Cum ea nu se poate deplasa și nu ar reuși niciodată să ajungă singură la spital să își ia rețeta, singura ei nepoată își ia în fiecare lună o zi de concediu pe care o pierde alergând prin spital pentru o amărâtă de hârtie și o ștampilă, a vieții! Cum aproape a rămas fără zile de concediu, de data asta m-a rugat pe mine să urmez procesul după o bună instruire.

„Dacă vezi medicul să îi spui că ai ajuns. O să se ia de tine, dar măcar să te vadă”, mi-a spus ea, mai mult sub formă de avertisment.

Nu pot exprima durerea și frustrarea celor care stau și așteaptă șansa la viață, dar câteva ore de discuții îți pot schimba perspectiva și le poți simți neputința. Viața mea nu depinde de un drum lunar la spital, indiferent de stare și condiții. Din păcate cei care suferă cu adevărat de aceste probleme nu pot vorbi. Până nu te lovești de ele pentru tine nu există și asta doare poate și mai tare. Un ministrul al Sănătății sau un secretar de stat nu o să aștepte niciodată ore întregi în fața unei uși, stând la mâna unui doctor sau a unei asistente.

Ce m-a uimit este că medicii și asistentele înțeleg totuși prin ce trec pacienții lor, dar și ei sunt victimele unui sistem defect care trebuie schimbat și îmbunătățit. Și totuși nimeni nu face nimic și stăm doar la mâna banilor și promisiunilor date de Iohannis și Guvern prin PNRR-ul vieții.

Cum trăiești de pe o lună pe alta dacă ești bolnav cronic în România

Există și boli pentru care se dau rețete la trei luni, cum ar fi diabetul, însă în privința bolilor oncologice care țin de hematologie, cum ar fi leucemia cronică, fucking leucemie, în pana mea, trebuie să mergi lună de lună să îți procuri medicamentele. Să vă aduc aminte că oamenii ăștia sunt cei cu comorbidități și mult mai sensibili în fața pandemiei? Nu cred că are rost, o știți și singuri.

Întreg procesul începe dis-de-dimineață, când ajungi la prima coadă, în Ambulatoriu. Acolo se face teoretic triajul pacienților și trebuie să ajungi în cabinetul medicului cu un teanc de documente și neapărat cu cardul de sănătate. Apoi cu, un bilet pe care scrie un cod și restul de acte mergi în secție și aștepți, și aștepți și aștepți, alături de alți zece bolnavi cel puțin să îți vină rândul. Fiecare stă pe unde apucă, scaune nu sunt niciodată suficiente și doar stai și te uiți în gol.

Din când în când cineva se plânge de situație și fiecare își spune oful. O femei este așteptată de două ore de soțul ei care a găsit un loc de parcare la câțiva kilometri distanță. O alta a venit să îi ia medicamentele mamei sale care nu este în stare să vină singură. Un alt bătrân cu o paporniță după el își așteaptă rezultatul testului COVID pentru a se interna. Am auzit și de cazuri în care cel care aștepta la rând, alături de alte persoane a primit rezultatul pozitiv al testului. Atunci, toată lumea a fost dată afară din sala de așteptare, însă nimeni nu poate spune dacă a infectat pe cineva sau nu, mai ales că există și oameni care nu poartă masca cum trebuie.

Să zicem că ai trecut deja peste cele două cozi și ești în cabinetul medicului. Dai actele și apoi te întorci pe hol și aștepți. După ce le primești și te vezi cu rețeta care îți salvează viața în mână ai putea să te grăbești și să fugi la farmacie să iei medicamentele, mai ales că poți face asta într-o perioadă scurtă de timp, altfel rețeta expiră. Dar nu, sistemul îți mai dă o palmă și te face să te întorci iar în Ambulatoriul, la o coadă, pentru a primi ștampila, ștampila vieții fără de care nu se poate face nimic.

Nu o să vă spun în ce spital din București s-a întâmplat asta, situația este generală și problema vine de sus și este a dracului de birocratică și anostă. Este pur și simplu normalitatea românească, o normalitate care te oamoară cu zile că așa vrea. Aglomerăm spitalele, creștem riscul de infectare și ne plângem apoi că oamenii merg la munte sau în restaurante și de acolo se îmbolnăvesc. De fapt voi îi îmbolnăviți, prin birocrație.

Încă aștept transparența și sprijinul pentru bolnavi de la Ministerul Sănătății, mai ales pentru cei non-COVID care au fost pur și simplu uitați și lăsați în plata Domnului în plină pandemie. Cuvintele de mai sus nu sunt despre mine, sunt despre cei care chiar trec prin acest Iad birocratic lună de lună pentru simplul motiv că vor și ei să trăiască, cum vrem de fapt toți.


Recomandarile noastre

Parteneri

Back to top button