Spectacol impresionant de lumini, proiecții video, muzică și dans, la Palatul Suțu FOTO&VIDEO

Vineri seară, la Muzeul Municipiului București- Palatul Suțu, oglinda a devenit un instrument de călătorie în timp, în care publicul nu și-a văzut propria imagine, ci pe cea a celor care participau, acum 100 de ani, la balurile elegante organizate aici. O modalitate prin care „oamenii trecutului să poată privi către noi, să urmărească ceea ce am devenit și încotro ne îndreptăm„, după cum s-a precizat încă de la începutul evenimentului.

Spectatorul a fost invitat de la început să-și concentreze atenția pe această oglindă, prezentată drept element central al clădirii, oglindă care „ascunde o viață rămasă în spatele ei- povestea celui care a deținut-o cu mult timp înainte, un principe al Europei de mijloc.”

Așa a început povestea Princepelui plecat pe urmele unei himere, într-o călătorie misterioasă, poveste scrisă și narată de directorul muzeului, antropologul Adrian Majuru.

În timp ce în sală răsuna câte o bucată din această poveste, oglinda susținea povestea, fiind învăluită de jocuri de lumini și proiecții video pregătite de Mihai Cucu.

Când vocea naratorului se oprea, pe scări și în fața spectatorilor apăreau dansatori, balerini și interpreți de operă, iar, în spatele lor, oglinda continua să aibă o viață a ei, prin jocurile de lumini menționate, dar și holograme cu tineri care valsau ca în balurile Bucureștiului de altădată.

Momentele artistice au fost susținute de Olga Podobinschi – pian, Mihaela Pletea – voce, Maria Chifu – voce şi fagot, Cristina Răducan – flaut, Alexandra Poenaru – dans, Lucian Martin – dans și Radu Valcu- chitară.

A doua poveste pregătită spectatorilor a fost cea a două armate de la margini diferite ale lumii, care, conform naratorului, erau conduse de generali care fie „veneau din aceeaşi poveste, dar de la o margine diferită a ei” sau erau poate „proiecţia celuilalt suflet ascuns de viaţa trăită”. Povestea a fost punctată de indicii, însă interpretarea și explicația a rămas la latitudinea ascultătorilor.

Cea de-a treia poveste a avut-o ca personaj principal pe Irina Suțu, gazda Palatului, cea care „a știut mereu să plece din câmpia aceea prinsă între două lumi, pentru a reveni în timpul ei și, pentru a face acest lucru cât mai cunoscut, a construit în jurul oglinzii un palat.”

Povestea s-a încheiat cu versurile poeziei Toamna, de Rainer Maria Rilke, o poezie melancolică despre trecerea timpului, dar care liniștește parcă spaima  pe care o aduce gândul la trecerea timpului, căci „Noi toţi cădem. Mâna de-acolo cade./ Şi altele, şi toate, rând pe rând./Dar este Unul care ţine-n mână/căderea asta nesfârşit de blând.