Şoseaua din România care îţi arată ce scor ai pe scala deznădejdii

Astăzi este ziua aceea mare, în care trăim cu toţii în sau pe lângă existenţiala dilemă: Se spune sau nu se spune??? Se spune sau nu se spune la mulţi ani de Sfânta Maria pe 15 august? Au mai trecut nişte ani, nu s-a rezolvat nimic, tot nu avem un răspuns. Tot în aceeaşi mlaştină ne scăldăm. Eu tot nu ştiu ce să le răspund celor care îmi scriu: ŞTIU CĂ NU SE SPUNE LMA ACUM, O SĂ-ŢI SPUN PE 8 SEPTEMBRIE.

Şi ca să facem o categorisire ca la carte, dacă ar fi să ne luăm mai în serios, lucrurile ar sta aşa: Cei care zic la mulţi ani pe 15 august sunt de obicei din mediul urban, persoane mai non conformiste, open mind, cu putere de acceptare a altor opinii. Cei care spun la mulţi ani pe 8 septembrie sunt persoane care respectă tradiţiile, provenite din mediul rural sau urban mic, de obicei persoane care pun preţ pe familie şi valorile acesteia. Cei care îşi cer scuze de prima şi spun de a doua provin din familii mixte, combinație de a plus b, cu o identitate mai greu de stabilit şi care pendulează între cele două tipuri de cultură, fără a identifica neapărat un sens propriu şi încercând să împace ambele curente. După această analiză fină, e bine să ştiţi câte ceva şi despre beneficiar: Eu mă bucur de la mulţi ani şi acum şi în septembrie, nu mai puneţi aşa presiune pe voi, e ok şi dacă ziceţi şi dacă nu ziceţi, nu greşiţi în niciun fel, să fie pace în lume, cred că şi Sfânta tot pace dorea, aşa că suntem în asentiment, bring it on.

Şi dacă reuşim să depăşim această problemă, să trecem la lucruri mai serioase. Cum ar fi, spre exemplu, problema cu Valea Prahovei şi problemele emoţionale pe care mi le creează. Respectiv, din cauză că îmi este frică de acest drum al pierzaniei, eu nu mă mai duc în locuri care îmi plăceau foarte mult şi în care reuşeam să mă relaxez şi în care era linişte. Mă tot întreb cui aş putea să îi cer despăgubiri pentru acest prejudiciu deja mare, care mă împiedică să îmi petrec multe weekend-uri la munte, la aer curat, în locuri frumoase şi, în loc de asta, eu rămân în Bucureşti pentru că mi-e frică de Valea Prahovei.

Pentru că pe Valea Prahovei ştii când pleci, dar niciodată nu ştii când ajungi. Am plecat dimineaţa, foarte dimineaţa, seara, lunea, joia la ora 17.00, duminica la 22.00, niciodată, efectiv niciodată nu ştii ce se întâmplă. Sau ştii, se întâmplă acel fascinant fenomen al Waze-ului, ai plecat de 2 ore şi timpul tot creşte şi tot creşte şi tot creşte, ca şi cum eşti într-o buclă a timpului.

Ultima dată fusesem acum vreo 5 ani, spre Bran, încă nu era un aşa dezastru, aşa că mi-am zis că să plec spre Bran vineri până în prânz poate fi convenabil. Nu a fost, se lucra pe ici pe colo, se aglomera peste tot, am făcut spre 6 ore, dacă îmi aduc bine aminte, eu în maşină cu 2 fetiţe de 8 ani la acel moment, care din fericire nu au întrebat permanent cât mai avem, cât mai avem? Plecasem devreme şi ca să nu prind partea aia de serpentine pe întuneric, desigur, am prins-o doar pe întuneric.

Acum, după ce am evitat iar jumătate de deceniu Valea Prahovei, am zis să ne încumetăm să mergem spre Critz, Viscri, Saschiz. Am plecat luni după ora 11, zicând că o să fie mai bine. Nu a fost, adică a fost mai bine decât foarte rău, dar tot am făcut 6 ore. Şi culmea e că mi s-a părut totuşi acceptabil. Ceea ce nu e ok, că arată cum ne obişnuim cu răul şi cum ne resemnăm şi cum zicem lasă, e bine şi aşa. Deşi nu e. Nu ştiu când mă mai duc pe Valea Prahovei, deşi mi- a plăcut foarte mult în acea zonă, dar tare mi-e că data viitoare va fi şi mai rău şi voi fi şi mai mulţumită că e bine.