Sondaj neconvenţional de ultim moment. Cine câștigă în București, Nicușor Dan sau George Simion?

Acest text poate fi considerat și pamflet, deși seriozitatea lui ar putea contrazice acest aspect. Seriozitatea este un concept despre care noi, nu doar bucureștenii cum s-a mai speculat, dar și românii în general, am putea spune că este unul foarte șmecher, dar și șmecheria, după cum bine se știe, poate fi de bun augur dacă se bazează pe eleganță și bun simț sau poate fi de rău augur dacă se bazează pe harneală și violență. Adică un om, fix așa cum e el lăsat de Dumnezeu, se poate considera șmecher și dacă deschide cuiva o ușă din politețe și dacă îi dă cuiva în cap după ce îi deschisese ușa cu scopul de a-l lovi pe acel cineva pe la spate.

Cuvântul harneală, deși nu există în Dicționarul Explicativ al Limbii Române (DEX, Dexoline), înseamnă minciună sau descrie o acțiune pe care un om o face, așa, de ochii lumii, ca să dea bine. Harneala, așadar, nu este un concept de care poporul român să fie străin și cred că mulți dintre noi suntem capabili să dăm exemple de  harneală începând de la propria noastră familie unde de multe ori, atunci când veneau musafiri, unii membri ai familiei erau rugați de membrii cu mai multă autoritate să mascheze orice formă de nemulțumire și să se poate ca și cum oaspeții ar fi nimerit în Rai.  

Poporul nostru are și foarte multe calități, la fel ca toate celelalte popoare dar, cu toate astea, harneala e una dintre componentele profunde comportamentului nostru românesc. În ciuda acestui fapt, în ultimele luni, din decembrie încoace, capacitatea poporului român de a se purta de ochii lumii a dispărut. Și chiar nu zic că e un lucru rău să-și dai arama pe față. 

Cel mai mult a dispărut harneala din mediul online care nu este atât de protejat de un mediu legal, dar am auzit și de cazuri în violența verbală și nu numai care și-a găsit loc și în planul vieții cotidiene. Ieri am citit despre cazul unei doamne care se afla într-o farmacie în care a intrat un domn care a cerut un medicament care se elibera doar pe bază de rețetă, farmacista a refuzat să i-l vândă, iar domnul supărat a urlat: Lasă că o să câștige candidatul X și o să vă bage la pușcărie pe ăștia ca voi. 

Nici nu mai este nevoie să precizăm despre care dintre candidați este vorba, întrucât unul dintre cei doi pretendenți la Președinția României s-a remarcat printr-un discurs și comportamente violente. Și cumva asta mă tulbură cel mai tare în cazul în care extremismul va câștiga în România, nu o eventuală cădere a economiei, nu deprecierea leului, nu depărtarea de Europa, ci faptul că violența ar putea fi considerată de unii dintre semenii noștri ca fiind validată de la cel mai înalt nivel, că șmecheria de a-i da cuiva în cap doar pentru că e gay sau femeie sau farmacist nu va mai avea nicio reținere. Iar asta se poate întâmpla și dacă nu ieșim din UE foarte repede și dacă leul nu se depreciază și dacă economia rămâne cât de cât stabilă. În schimb se poate deprecia apelul nostru către umanitate și se pot destabiliza relațiile și așa instabile dintre noi.

Și poate că unii dintre noi vor spune că nu e suficient ca liderul să fie violent ca poporul să se poarte asemenea. Exemplele cele mai la îndemână sunt cele ale tuturor dictaturilor care au fost și mai sunt. Acum două săptămâni, a venit să ne ajute să punem niște dale în curte un profesor de istorie din Uganda. Evident că e la muncă în România și nu mai predă în Uganda. 

Și am stat un pic de vorbă cu dumnealui, în Uganda e momentan dictator cel care a eliberat țara în 1986, iar normalitatea e că oamenii sunt răpiți și uciși din tot felul de motive, normalitatea e că civilii se omoară între ei fără ezitare. Unul dintre detaliile care mi-au rămas în minte a fost că, în 2022, o mare parte a membrilor opoziției a fost otrăvită, fie punându-li-se acestora otravă pe microfoane la conferințele de presă, fie pe măștile care îi protejau de covid.    

Dacă ar fi să ne luăm după liderii noștri cei mai longevivi, poporul nostru ar trebui să și-o ardă foarte pe relax, pentru că Isus al nostru e mult mai calm, mult mai liniștit, n-a omorât pe nimeni și doar a îndemnat la dragoste și blândețe. Asta nu a împiedicat biserica ridicată în numele Lui să omoare milioane de oameni acum câteva sute de ani, la fel cum nu ne-a împiedicat nici pe noi să fim violenți unii cu alții în ultimele luni. Mai ales, după cum am spus, în mediul online.

Nu știu cum arată feed-ul dumneavoastră, dar al meu e un câmp de luptă. Arată ca și cum cei mai mulți dintre oamenii pe care îi urmăresc sau cu care sunt prieteni erau niște oșteni pregătiți de luptă care abia așteptau un subiect pe marginea căruia să se bată. 

Nici nu știu dacă e un subiect mai bun decât primul om în stat. Și astfel, avem două tabere, tabăra “retardaților” și tabăra “autiștilor”, fiecare dintre ei aruncând cu pietre în tabăra adversă. Vă declar onest, și nu are decât să mă creadă cine vrea, că nu folosesc niciunul dintre acești doi termeni intenționând, în vreun fel sau altul, să jignesc persoanele care au fost diagnosticate de specialiști ca făcând parte din spectrul celor două tulburări. 

Din războiul acestor două tabere și punctul meu de vedere care poate fi greșit, nu zic că nu, cel mai mult de pierdut au “autiștii”. Am citit destul de multe articole sau postări care aveau ca subiect rigiditatea echipei “retardaților” și cum că în cazul acestora niciun argument logic sau evident nu funcționează. Veți spune poate că piatra nu are cum să se întoarcă cu recul spre cel care a aruncat-o devreme ce se lovește de un perete tare, doar că aici nu discutăm despre legile fizicii, ci despre cele ale moralității. 

Dacă eu aș fi în tabăra “retardaților” unde este multă furie, multă violență, mult război și să zicem că, poate, m-ar lovi curiozitatea să văd cum este în tabăra “autiștilor” și acolo aș vedea o altă furie, o altă violență, un alt război, firesc pentru mine ar fi să rămân la războiul pe care îl cunosc deja, la războiul familiar, la harneala cunoscută, deși, poate, în sinea mea, în subconștientul meu, în adâncul inimii mele, eu speram să văd acolo pacea. Și chiar dacă, poate, șeful la “autiști” denotă o oarecare formă de liniște, m-ar pune pe gânduri susținătorii acestuia.  

Vorbesc, evident, din punctul meu de vedere, nu știu cum sunteți dumneavoastră sau ce căutați, dar pe mine, cel puțin, pacea m-ar atrage, pe mine pacea mă atrage. Adică, în adâncul sufletului meu, indiferent de cât de violent am fost și eu în anumite momente ale vieții mele, știu că pacea e cea care îmi trebuie, pacea e cea care îmi face bine, pacea e cea care îmi limpezește mintea și mă ajută să înțeleg alegerile cu bun simț. Și nu cred că sunt un caz izolat, ci dimpotrivă cred că toți tânjim după pace, pentru că suntem o specie care trăiește în războaie de mii de ani. O singură specie, repet, fără subspecii sau mai știu eu ce.

Și mi-ar fi plăcut, vă spun sincer, să fie mai mulți oameni, elită sau nu, care să răspundă cu blândețe la situația actuală. La urma urmei, asta au recomandat, în diferite forme, și Isus și Mohamed și Buddha, să răspundem cu blândețe la ce ne oferă viața. 

Nu știu ce-mi va aduce mie viitorul, dar sper să știu să răspund frumos și să nu mă pierd în detalii foarte personale care să mă facă să recurg la vreo formă de violență verbală, mentală sau fizică. Așa zice și rugăciunea: Să nu păcătuim cu fapta, vorba sau gândul. Și cred că, dacă am face asta, harneala ar lipsi și din familii și din societate, iar autoritatea ar fi una bazată pe blândețe, nu pe pumni în masă.

M-am uitat zilele astea, la recomandarea unui prieten intelectual care e și destul de om, la The Wheel of Time, un serial a cărei acțiune are loc într-un alt fel de lume, dar tot pe Pământ. Cu misticism, ceva puteri supranaturale și cu subiectul clasic al luptei dintre bine și rău. 

La un moment dat, două dintre personaje sunt ajutate de o caravană de nomazi, iar înțeleapta grupului zice că violența va dispărea cu totul când fiecare dintre noi va renunța la a mai fi violent și altfel nu se poate. 

Eu cred că se poate și cu miracole, că doar n-am înnebunit să nu mai cred în ele, dar mai văd că, până la miracol, dacă nu pot să inspir pe cineva să fie bun, singurul lucru pe care pot să-l fac e să încerc să fiu eu bun. „Măcar” atât.

Așadar și prin urmare, în urma sondajului pe care l-am făcut de capul meu pe social media, deocamdată nu câștigă nimeni, nici în București, nici în România, pentru că e firesc ca războaiele să aducă doar pierderi, indiferent de cine va fi învingătorul. 

Așa că îi doresc fiecăruia dintre noi, indiferent dacă va merge sau nu la urne duminica aceasta, să ajungă, în urma alegerii făcute, să atingă o formă de pace care-l va face să nu mai arunce vreodată o piatră în tabăra adversă. 

Doamne ajută și Doamne ferește până când războiul nu ne mai definește. Adișorul Resondajorul.  

Sursa foto candidați: Dreamstime