Soldatul de ciocolată a rupt o gardenie și așa a început măcelul! (Trei dintr-o lovitură, în București, pe scurtătură)

23 nov. 2022
220 Afișari
Soldatul de ciocolată a rupt o gardenie și așa a început măcelul! (Trei dintr-o lovitură, în București, pe scurtătură)
Radu Preda

După cum poate ați observat, recomandările mele consemnate sub hashtag-ul #cronicardupăureche sunt în general pozitive, dacă nu chiar superlative. Asta nu pentru că mi-aș fi pierdut busola simțului critic, ci pentru simplu motiv că, nefiind cronicar „profesionist”, ci „după ureche”, îmi permit luxul de a scrie doar despre spectacolele care mă entuziasmează. Sau îmi plac. Sau îmi place un „ceva” la ele - vreun actor, scenografia, poate coloana sonoră. Așa se explică și unele pauze mai lungi între texte: nu înseamnă că n-am mai fost la teatru, ci că am văzut spectacole care nu mi-au plăcut. 

Am făcut această introducere atipică pentru a justifica de ce uneori, inclusiv azi, înghesui într-o recomandare mai multe titluri, în general trei. Sunt spectacole despre care n-am apucat să scriu imediat ce le-am văzut, din motive obiective sau subiective, după care au apărut alte priorități, whatever. Dar nici nu-mi vine să le abandonez, pentru că la fiecare mi-a plăcut câte ceva. Așa că azi o nouă tripletă!

Soldatul de ciocolată, la Odeon

N-aș fi crezut că o piesă scrisă cu mai bine de 120 de ani în urmă, ce-i drept de Bernard Shaw, și pusă în scenă pentru prima dată în 1894, la Londra, poate fi atât de actuală, mai ales că mesajul ei nu este unul atemporal, iubiri posibile sau imposibile, rolul Omului pe Pământ, credința sau necredința într-un Dumnezeu Atotputernic ori altele asemenea. Subiectul este mult mai de nișă – naționalism, xenofobie, războaie aiurea, păci iluzorii, și cu atât mai spectaculoasă e potrivirea. Andrei Șerban, căci el este regizorul, nici măcar n-a trebuit să intervină prea mult pe text, a ales o variantă simplă, dar de foarte mare efect. A avut noroc (sau fler!) pentru o distribuție excelentă, nu vă spun cine au fost preferații mei ca să nu se supere ceilalți, oricum toate rolurile sunt la înălțime, ceea ce nu se întâmplă prea des, pe scenele bucureștene cel puțin.

Prin urmare, dacă vreți să vă îngrijorați pe seama unui război adorabil de stupid între bulgari și sârbi, dar să râdeți nestăvilit la replicile savuroase asezonate cu o coloană sonoră ce cuprinde fragmente din opera „Ernani” de Verdi, mergeți la Odeon să vedeți „Soldatul de ciocolată”. Vă garantez că nu veți regreta!

Detalii, program și bilete – aici!

Măcelul, la Teatrul Mic (sala Gabroveni)

Cunoscută îndeobște sub titlul „Zeul Măcelului”, piesa scrisă de Yasmina Reza este printre cele mai jucate din lume, peste tot cu mare succes. Este genul de spectacol de teatru unde textul e pe primul loc, toți ceilalți, regizor, scenarist, actori nu fac altceva decât să-l pună (sau nu!) în valoare.

E o poveste simplă care s-ar putea termina după prima pagină cu replici. Doi băiețandri de 11 ani se încaieră, unul dintre ei o încasează destul de zdravăn, iar părinții agresorului vin în vizită la cei ai victimei pentru a discuta pe marginea neplăcutului eveniment și pentru a redacta o declarație comună care să fie remisă autorităților.

Cum spuneam, cu o singură modificare, textul declarației este convenit la prima lectură, e semnat de cei patru protagoniști, părinții aflați în vizită se ridică de pe fotolii și se pregătesc să-și iar rămas bun și să plece, dar… Pentru că întotdeauna există un „dar”. În loc să se termine povestea, ea de-abia începe. Așa cum poate își mai amintesc fanii lui Colombo cum celebrul detectiv se întorcea întotdeauna din cadrul ușii pe care se pregătea să iasă și mai punea o întrebare pe care interlocutorul o resimțea direct în plex.

Avem așadar un text spumos despre cât de ușor se pot înlătura, în anumite circumstanțe, barierele care păstrează aparențele, lăsând la iveală oamenii așa cum sunt ei de fapt.

Un spectacol montat „cinstit”, sub bagheta Andreei Grămoșteanu, care dintr-un exces de modestie nu semnează ca regizor, ci „coordonator” (interesant experimentul de la Teatrul Mic, devenit deja obicei, ca actorii să fie puși să regizeze piese nu foarte complexe), căreia avem a-i face un singur reproș, anume că nu s-a distribuit pe sine în spectacol. Mergeți așadar cu încredere, este genul de piesă care pur și simplu nu are cum să nu vă placă. Sau măcar să vă umple în mod agreabil o seară mohorâtă de toamnă târzie.

Detalii, program și bilete – aici!

Gardenia, tot la Odeon 

În fine, un alt spectacol de la Odeon, pe care am ezitat mult timp să-l văd, fără vreun motiv anume, în ciuda recomandărilor pozitive din partea unor oameni cărora le prețuiesc părerile și a faptului că de câte ori îmi cădea sub ochi titlul, în urechi îmi răsuna instantaneu vocea lui Compay Segundo cu „Dos gardenias para ti”.  La un moment dat însă am rupt pisica și m-am dus să-l văd, dintr-un motiv pe care nu vi-l pot spune, și bine am făcut. Pentru că am avut plăcuta surpriză a unui text provocator, montat original cu o soluție scenografică de excepție și jucat impecabil.

Pe scurt, îi sunt înfățișate spectatorului poveștile de viață a patru femei, născute una dintr-alta, așadar patru generații consecutive, patru destine, nici asemănătoare, dar nici foarte diferite. Deși interesante în sine, poveștile impresionează mai ales prin modul în care sunt spuse, dar nu vă dau niciun hint, pentru a nu vă strica surpriza.

Rolul femeii cu numărul 4, ultima în linia descendenței, este singurul dublat, eu am văzut varianta cu Ioana Mărcoiu, și pot să depun mărturie că între cele patru personaje (Antoaneta Zaharia, Simona Popescu și Paula Niculiță – celelalte trei) este o chimie cum rar mi-a fost dat să văd.

Detalii, program și bilete – aici!

Nota B365.ro Până mai reușește Radu să găsească „perle” teatrale în scoicile pe care le deschide în fiecare weekend, puteți încerca descoperirile lui mai vechi. Sunt la fel de captivante!

Tatăl, Teatrul Bulandra 
Portugalia, la Teatrul Metropolis
Locotenentul din Inishmore, la Teatrul Mic

Cookies