Soarta frumoaselor clădiri neoromânești care au adăpostit Căminele de Ucenici din Bucureștiul interbelic. Unde și cum învățau adolescenții o meserie | În imagine, Căminul de Ucenice Principesa Maria, azi S.N.S.P.A.
Puțini știu că unele din cele mai impozante clădiri neoromânești din București, în care funcționează azi Școala Gimnazială Ferdinand, Muzeul Național al Literaturii și unul din sediile S.N.S.P.A, au fost ridicate special ca să devină cămine de ucenici și ucenice din industrii și comerț.
Unul din sediile S.N.S.P.A, clădirea în care a funcționat Căminul de Ucenice Principesa Maria. Foto credit: Wikipedia.
Căminele și școlile de ucenici de altădată versus „angajăm tineri fără experiență, part time” de azi
În prezent, când școlile de meserii și meseriașii sunt pe cale de dispariție, destui tineri devin mai degrabă lucrători comerciali entry-level și part-time, casieri, curieri sau învață cum să devină creatori de conținut pe TikTok.
„Căminele de ucenici erau considerate esențiale pentru modernizarea industriei și formarea unui corp de meseriași calificați”
În Bucureștiul interbelic, aflat în continuă modernizare și industrializare, meseria chiar era „brățară de aur” și pentru însușirea ei de către cei tineri și foarte tineri, statul a conceput un program special în care a investit sume uriașe.
Un proiect național vizionar, cu bătaie lungă, susținut de pedagogi, profesori, ingineri, arhitecți și industriași, menit să crească și să asigure o forță de muncă profesionistă, calificată.
Căminele aveau statut de „instituții de ocrotire, educare și pregătire a uceniciei, un loc unde ucenicii întreprinderilor găseau masă și dormit și tot ce este trebuitor unei armonioase desvoltări trupești și sufletești” (Stavri C. Cunescu, directorul Muncii în revista „Boabe de Grâu”, 1931).
Căminul de Ucenici de la Obor( în construcție), azi Școala Gimnazială Ferdinand. Sursa imaginii: Revista „Boabe de Grâu”, anul II, nr. 1 din ianuarie 1931.Școala Gimnazială Ferdinand în prezent. Sursa: Școala Ferdinand, pagina de facebook.Căminul de Ucenici de la Obor, azi Școala Ferdinand. Sursa imaginii: S.A.N.I.C, fond M.M.S.O.S, Dosar 198 din 1929, apud Asociația Istoria Artei.
Oana Marinache, istoric de artă: Proiectul construirii căminelor de ucenici în România interbelică a fost unul căruia i s-a acordat o mare importanță pe plan național, ca premisă la dezvoltarea industriei și a specializării meseriașilor în centrele urbane din noile provincii ale României Mari.
„Istoria clădirilor fostelor cămine de ucenici este în prezent prea puțin cunoscută, destinația lor inițială fiind uitată, schimbată sau chiar ștearsă prin demolările recente”
Proiectul de cercetare „Arhiva de arhitectură: Căminele de ucenici și ucenice”al Asociației Istoria Artei a scos la iveală un vast program social, economic și arhitectural prin prisma studierii arhivei Ministerului Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale păstrat astăzi la Arhivele Naționale ale României. Încă din 1921 se constituie Comitetul pentru Ocrotirea Ucenicilor Industriali, la inițiativa Direcției Meseriilor și Învățământului Muncitoresc din Ministerul Muncii.
Proiectele căminelor au evoluat spre finalul anilor ’20 și au implicat arhitecți uitați astăzi, demonstrând importanța pe care statul o acorda pregătirii forței de muncă calificate.
Căminul de Ucenice „Principesa Maria”, azi unul din sediile Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative. Sursa imaginii: Revista „Boabe de Grâu”, anul II, nr. 1 din ianuarie 1931.
Mai jos, interviu cu Oana Marinache, istoric de artă, despre clădiri, arhitecți și meserii uitate.
Oana Marinache: Investigația echipei noastre pluridisciplinare a pornit de la un fond documentar inedit al Ministerului Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale, cu precădere dosarele și planurile de arhitectură de la Direcția Meseriilor și a Învățământului Muncitoresc și Direcția Tehnică/Arhitecturii. Am fost uimită de faptul că acest fond, foarte bogat, nu a fost cercetat și cunoscut până acum.
Căminele de ucenici, program social care a generat un program național de arhitectură valoroasă
Oana Marinache: Instituția, creată în 1920, a cunoscut mai multe reorganizări și a trebuit să se adapteze multor schimbări socio-economice și politice în perioada interbelică. Figura constantă a fost cea a inginerului Stavri C. Cunescu (1888-1977), care a lucrat în acest minister mai bine de 20 de ani, ocupând și funcția de Director al Muncii.
Stavri C. Cunescu a activat cu toată energia pentru promovarea și susținerea învățământului profesional și muncitoresc.
Stavri C. Cunescu. Imaginea provine din arhiva familiei Cunescu.
Încă din 1926, s-a format o echipă puternică de arhitecți și ingineri pentru a dezvolta un întreg program de arhitectură, cel al căminelor profesionale și de întreținere a clădirile închiriate, donate sau transformate pentru a găzdui cursurile și chiar ucenicii.
Urmărim astfel activitatea unor personalități ale școlii de arhitectură, prea puțin cunoscute astăzi: C.D. Dobrescu, Tașcu Ciully, Petre H.Ionescu, Ștefan Iofciu, G.Negoescu, J.Constantinescu, N.Bilargiu, Dimitrie T.Dobrescu, Leon Silion, A.Viecelli, Petre N. Boico, Adrian Crețu.
Programul de arhitectură a evoluat spre finalul anilor ’30, grupând în final mai multe funcţiuni legate de politica şi protecția socială, de educarea și îndrumarea ucenicilor și a muncitorilor (oficii de muncă, de orientare profesională și de plasare a forței de muncă).
Inginerul Stavri C. Cunescu, directorul general al Muncii, scria în Revista Boabe de Grâu, anul II, nr.1 din ianuarie 1931.
Astăzi ucenicia, pe tot cuprinsul țării, este supusă unei singure legi, a contractului de ucenicie, care dăinuiește de la 1929. (..). Nu trebuie să se uite că marea majoritate a ucenicilor din marea și din mica industrie vin de la sate. Prin urmare, ceea ce trebuie să avem în vedere la o bună organizare a uceniciei este: buna pregătire practică, condițiile higienice de muncă, un adăpost omenesc, un număr acceptabil de ore de muncă, alimentația și curățenia.
Până mai acum ceva timp, când un părinte își aducea un copil la meșter, nu se prea interesa de felul cum va fi tratat, crezând aproape că nu mai are acest drept. Pe el îl interesa să nu fie obligat să dea prea mult mălai, fasole sau slănină pe an, pentru întreținerea copilului.
Astăzi ne este dat să constatăm cu mare bucurie schimbarea făcută în mentalitatea părinților care nu numai că se îngrijesc de perspectivele meseriei și de omenia meșterului, dar se interesează foarte de aproape de viața pe care o vor duce copiii departe de casă.
Interioare ale Căminului de Ucenice Principesa Maria. Sursa imaginii: Revista „Boabe de Grâu”, anul II, nr. 1 din ianuarie 1931.
„Căminele de ucenici: ocrotire, educare și desăvârșire profesională”
Organizarea căminelor răspunde unei meniri de trei ori binefăcătoare:
Aceea de ocrotire, prin care căminul asigura o găzduire părintească în dormitoarele lui spațioase și higienice și o hrană bună copiilor cari prin însăși îndeletnicirea unui meșteșug în aerul viciat și după munca de multe ori istovitoare din uzina sau fabrică, rămân, fără exagerare, copiii nimănui.
Aceea de educare pe care n-o poate avea decât căminul ce în orele libere primește laolaltă ucenici, descuindu-le săli de liniște în care cu toții se pot minuna de lumea de bucurii ce le dăruiește o carte bine aleasă.
Tot aci, în loc de huruitul mașinilor, de aerul încărcat de fum și de invective inerente mediului în care se desvoltă viața lor fragedă și debilitată de încordări nepotrivite uneori cu aptitudinile, găsesc un sfat părintesc, absent în viața de atelier.
În sfârșit, menirea căminului de a desăvârși pregătirea profesională propriu zisă, atât prin darul orelor libere de reculegere și deci de împrospătare a învățăturii meseriei, față de care capătă astfel zi de zi, mai mult dor și drag, cât și prin înființarea în cămin de ateliere proprii de specializare.
Ecoul strigătului „cămine, cât mai multe cămine” au făcut ca întreprinderi mari, cum sunt Societățile Astra Română, Steaua Română, Româno-Americană, Reșița au înființat sau întrețin cămine pentru ucenicii lor proprii. Administrația C.F.R a înființat cămine în mai multe centre unde are ateliere, Primăria Capitalei a organizat un cămin pe lângă atelierele comunale.
Urmărind ideea de ocrotire a muncii în general, s-a căutat ca în largile lor săli de mâncare și de baie să aibă acces și muncitorii. În chipul acesta au fost organizate cantine muncitorești pe lângă căminele de ucenici.
Clădiri cu instalații moderne pentru copiii veniți de la țară să învețe o meserie. Căminul de ucenice „Principesa Maria”, azi sediul S.N.S.P.A, avea sală de primire și de serbări, săli de clasă, dormitoare, spălător, dușuri, bucătărie și spălătorie
Căminul de ucenice „Principesa Maria”, „executat după ultimele cerințe moderne”, a fost inaugurat la 30 nov. 1930. Ziarele anunțau, pe prima pagină, înfăptuirea unei „opere de interes social”, la deschiderea căreia au participat Regina Maria, doamna de onoare Simona Lahovary, dl. și d-na Stavri Cunescu, d-na Olănescu, d-na Oromolu, etc.
Căminul de ucenice „Principesa Maria” a fost „executat după ultimele cerințe moderne”. Foto credit: Asociația Istoria Artei.Fațada Căminului de Ucenice Principesa Maria. Sursa: S.A.N.I.C, fond M.M.S.O.S, Dosar 195 din 1929, apud Asociația Istoria Artei.
B365: Oana Marinache, am aflat din studiul realizat de dvs. că aceste cămine funcționau în clădiri frumoase, proiectate de mari arhitecți. Nu erau internate deprimante, cum am putea să credem.
Oana Marinache: Nici vorbă, căminele asigurau cele mai moderne servicii. Copiii aceștia defavorizați, săraci, orfani, erau în primul rând copiii de după Primul Război Mondial, pe care i-au luat sub umbrelă autoritățile. Apoi, în epoca Regelui Carol al II-lea, aflăm că deja țăranii își trimiteau copiii la București, la școli și cămine de ucenici, cererea fiind foarte mare pentru locuri în cămine.
Copiii doreau să se specializeze într-o meserie și să fie educați, ei mergeau și la cursuri serale după lucru. Aveau parte de îngrijire medicală și erau pregătiți să intre pe piața forței de muncă.
Dormitor, Căminul de ucenice Principesa Maria. Sursa imaginii: Revista „Boabe de Grâu”, anul II, nr. 1 din ianuarie 1931.
„În București, cele mai importante și mai mari erau Căminul de ucenice „Principesa Maria” (500 de beneficiare) și pentru ucenici, Căminul de la Obor, de vizavi de Gara de Est, al cărui număr de ucenici ajunsese la 300- 400″
B365: Cum au fost concepute aceste clădiri?
Oana Marinache: La început edificiile au fost proiectate în stil neoromânesc, stil care era menit să promoveze programul național de arhitectură și în provinciile alipite după Marea Unire. A venit Marea Criză Economică și fondurile pentru construcții au fost sistate sau au fost înregistrate mari întârzieri în organizarea de licitații și desfășurarea șantierelor construcțiilor prevăzute.
Când lucrările au fost deblocate, aceeași echipă de arhitecți de la Ministerul Muncii a simplificat decorația exterioară a căminelor, a operat modificări.
Avem și cazuri de construcții moderniste sau construcții începute și extinse cu elemente geometrice, fără decorații. Nu s-a mai investit neapărat în înfrumusețare, ci în utilitatea clădirilor care au fost dotate cu cele mai noi instalații, cu dușuri, bucătării și dormitoare, au fost amenajate grădinițe de zarzavaturi și pomi fructiferi.
În prima fază s-a asigurat găzduirea și hrana adolescenților, apoi conducerea a cerut suprafețe mari de teren pentru grădini de zarzavat, pentru a crește animale. Astfel, putem să observăm cum căminele de ucenici și ucenice erau sustenabile.
„Ca particularitate, în cazul fetelor, pe lângă frecventarea cursurilor de croitorie, menaj, etc, ele se și ocupau de întreținerea căminului, de spălat, călcat și gătit prin rotație, acoperind propriile nevoi. Lucrurile produse se vindeau și lor le revenea o parte din câștiguri”
Oana Marinache: În căminul de ucenice „Principesa Maria” din strada Povernei colț cu strada Vasile Alecsandri, având mult teren și fiind atât de bine poziționat în centrul Bucureștiului, s-a mutat chiar și o parte din serviciul ministerului, Camera de Muncă București.
„Este foarte interesantă clădirea unde este acum Muzeul Literaturii, nu cred că se cunoaște faptul că a fost cămin pentru emigranții care soseau în Capitală prin Gara de Nord, apoi pentru refugiații din Basarabia și Transilvania”
Oana Marinache: Imobilul a fost și sediu al Ministerului Muncii. Sunt două corpuri de clădire, cel din față a fost conceput inițial (1927) pentru găzduirea celor fără loc de muncă care soseau din provincie prin Gara de Nord.
Ministerul a decis să se mute aici în 1931, amenajând și transformând clădirea existentă. După care, în 1933-1934, existând teren în spate, au mai clădit un corp pentru birourile Ministerului.
După vara lui 1940, când România pierde teritorii, aici au fost găzduiți refugiații din teritoriile ocupate de bolșevici și de horthyiști. De asemenea, în zona Gării de Nord, Ministerul a mai închiriat clădiri particulare ca să le asigure refugiaților găzduire, este foarte interesantă măsura aceasta în contextul tragic al perioadei 1940-1941.
Muzeul Literaturii. „După vara lui 1940, când România pierde teritorii, aici au fost găzduiți refugiații din teritoriile ocupate de bolșevici și de horthyiști”. Foto credit: Asociația Istoria Artei.Muzeul Literaturii. „După vara lui 1940, când România pierde teritorii, aici au fost găzduiți refugiații din teritoriile ocupate de bolșevici și de horthyiști”. Foto credit: Asociația Istoria Artei.
B365: Pe lângă stat, și doamnele din elita Bucureștiului s-au implicat în construirea căminelor de ucenici. Elena Eraclide, o mare filantroapă, a deschis o școală de menaj pentru fete. Oare ce învățau acolo?
Oana Marinache: Tot ce ținea de gospodărie, pregătirea hranei, croitorie, spălătorie. Nu erau pregătite să devină neapărat servitoare și bone, pentru acestea existau școlile profesionale de fete la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, aici fetele din cămine de ucenice sau de ocrotire ajungeau să muncească în ateliere de croitorie sau în fabrici și uneori chiar în Case de modă.
Sursa imaginii: Revista „Boabe de Grâu”, anul II, nr. 1 din ianuarie 1931.
„După 1948, căminele de ucenici își pierd treptat menirea și funcțiunea inițială”
B365: Ce s-a întâmplat cu aceste clădiri și cu proiectul social după instaurarea comunismului? Noul regim continuă ideea, pe acest filon socialist?
Oana Marinache: Paradoxal, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial se investește enorm în aceste clădiri, chiar dacă se schimbă puțin utilitatea, de exemplu se face Școală de Moașe în căminul de ucenici din Giulești 5, unde se va deschide Maternitatea Giulești.
În anii ’40, în timpul dictaturii, se dublează numărul căminelor de ucenici, se cumpără clădiri existente sau se rechiziționează imobile de la populația evreiască.
Bucătăria Căminului de Ucenice Principesa Maria. Sursa imaginii: Revista „Boabe de Grâu”, anul II, nr. 1 din ianuarie 1931.
În anii ’40, de la un număr de 39-40 de cămine existente se ajunge la 70
Oana Marinache: După 1948 sunt înlăturați vechii directori și pedagogi și încep lucrurile mai puțin plăcute, copiii nu mai sunt îngrijiți și hrăniți îndestulător pentru că se fură enorm sau Ministerul nu se mai implică.
Multe cămine de ucenici devin cămine de ocrotire a copilului în situația în care părinții lucrează în fabrică și nu au unde să-și lase copilul. Unele clădiri sunt refuncționalizate sub formă de internat pe lângă școli profesionale sau sunt amenajate spații medicale, funcțiunile lor se schimbă treptat.
Ucenici și ucenice în vacanță la Techirghiol. Sursa imaginii: Revista „Boabe de Grâu”, anul II, nr. 1 din ianuarie 1931.
„Copiii din cămine erau sprijiniți să meargă în tabere de vară la munte și la mare. Aveau un program educativ cu teatru, cinema, serbări și premii.”
B365: Cât de importante au fost aceste școli de ucenici? Demontați mitul că regimul burghezo-moșieresc nu avea grijă de cei defavorizați.
Oana Marinache: Noi trăim cu percepția căminului cultural comunist din mediul rural, ori acele cămine au fost parte dintr-un program cultural dezvoltat de Regele Carol al II-lea, pentru încurajarea educației și culturii la sate.
S-a investit foarte mult în legiferarea și respectarea repausul dominical (1925), nouă azi ni se pare de la sine înțeles că nu lucrăm la sfârșit de săptămână, dar faptul acesta s-a câștigat treptat, tot în perioada interbelică, pe finalul domniei Regelui Ferdinand I.
Spălătoria Căminului de Ucenice Principesa Maria. Sursa imaginii: Revista „Boabe de Grâu”, anul II, nr. 1 din ianuarie 1931.
„Căminele de ucenici erau destinate categoriei de vârstă între 14 și 18 ani”
Oana Marinache: Conform legii, puteau fi ucenici cei care au împlinit vârsta de 14 ani (dar nu mai mult de 16 ani) și au absolvit cursul primar. Părinții trebuiau să achite costurile găzduirii copiilor sau patronii să achite o taxă de 2 lei/săptămână către stat.
În anii ’30, sub ministeriatul lui Ion Nistor, s-a investit și într-un program de burse care să acopere aceste cheltuieli. Ucenicii încheiau un contract cu patronii atelierelor și fabricile unde lucrau, legal fiind și atunci un program de 8 ore, care să le permită și studiul seral și odihna în cămin. Din păcate, exista o discrepanță mare între remunerația ucenicilor și a ucenicelor și uneori se abuza de programul lor de lucru în detrimentul educației.
Proiectul de cercetare „Arhiva de arhitectură”al Asociației Istoria Artei se află în cel de-al doisprezecelea an de activitate intensă de punere în valoare a unor documente unice
Oana Marinache: Debutul public al proiectului a avut loc în 2014, după mai mulți ani de investigații susținute în fondurile Arhivele Naționale ale României și a cunoscut mai multe teme: începuturile arhitecturii românești (1830-1860, 1860-1870), casele arhitecților din București, influențele germane și franceze (1870-1880), locuri ale memoriei Primului Război Mondial, stilul neoromânesc, arhivele arhitecților Cristofi Cerchez și Paul Smărăndescu.
Acum 3 ani am propus recuperarea istoriei Corpului Arhitecților, instituție înființată pentru a reglementa activitatea breslei din perioada interbelică.
Studiul „Căminele de ucenici și ucenice” se află aici: https://heyzine.com/flip-book/1876987122.html și vine în continuarea demersului de a scoate la lumină destine uitate ale arhitecturii românești și de a contura programe de arhitectură din perioada interbelică.
Proiectul inițiat de Asociația Istoria Artei a fost finanțat de Ordinul Arhitecților din România, din timbrul de arhitectură, sesiunea 2024.
Parteneri: Arhivele Naționale ale României, Uniunea Arhitecților din România, Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” – București.
„Căminele de ucenici și ucenice din Bucureștiul interbelic” este un episod din seria „Make Bucharest Great Again”, care vă spune povestea neștiută a clădirilor de patrimoniu din București sau vă prezintă proiecte de arhitectură inovatoare. Ce am mai scris se află aici:
Gata, e frig, așa că, în acest week-end, “Cinema sub clar de lună” se mută în interior, la interior, unde-i cald și bine. Proiecțiile vor avea loc la Muzeul Național al Literaturii
O distopie mexicană de Michel Franco, New Order, și o dramă pe teme LGBTQ+ filmată în România, cu Vanessa Kirby și Cassey Afleck, The World to Come, ambele premiate la Festivalul de la
Vă mai amintiți de “La Motoare”, terasa de pe Teatrul Național din București, unde erau proiectate filme foarte bune, de cinematecă, în lunile de vară din anii ’90? Bătrânul critic de