SMS-ul disperat al unui administrator de bloc din București, speriat de moarte de un locatar

Moartea. Moartea, fiind una dintre marile certitudini ale omului căruia îi e dat să greșească, deci am putea supune unei discuții această certitudine, se strecoară peste tot. În muzică, în literatură, în cinematografie și în acest articol, dumneaei fiind subiectul despre care voi vorbi în continuare. Fără frica de moarte, specia umană ar funcționa cu totul și cu totul altfel, căci, fără acest final aparent inefabil, omul s-ar purta altfel în fața fricii însăși.

Dar, chiar și în prezența morții ca și concept omnipotent care încheie și soarta, omul își păstrează, totuși, unul dintre cele mai mari daruri ale lui, umorul. Având în vedere că și eu trăiesc cu o frică aproape constantă de dracu’ să mă pieptăne, nu aș vrea să se creadă că, prin povestea care urmează, am intenția de a lua la mișto personajele care s-au strecurat în viața mea, în afara voinței mele. Intenția mea e să mă bucur și poate și dumneavoastră de ce îmi oferă viața când se ia de mână cu moartea.

Unii dintre dumneavoastră știu că de la mijlocul lunii ianuarie am revenit în București, într-un bloc vechi din centrul Capitalei. Marea mea bucurie fiind că pot asculta muzică destul de tare fără să deranjez pe nimeni sau măcar așa credeam eu. Contextul era favorabil acestei credințe, unu la mână pentru că n-a venit nimeni să-mi bată la ușă să-mi spună că deranjez și, doi la mână, stau la ultimul etaj în extremitatea unui bloc în formă U, lângă mine o garsonieră goală, lângă garsonieră apartamentul unei doamne foarte simpatice de vreo 85 de ani și care mi-a comunicat imediat după ce m-am mutat că muzica n-o deranjează, ci chiar îi place, iar sub mine apartamentul unui cuplu de 90 plus.

Acum vreo săptămână și ceva doamna administrator, un personaj complex și simpatic, m-a atenționat că mai mulți vecini s-au plâns că se aude muzică pe scară. N-am reușit, în urma unei discuții foarte decente, nu glumesc, să aflu dacă muzica se aude doar pe scară sau și în apartamente. M-am oferit chiar să vorbesc cu vecinii respectivi și să facem o probă, astfel încât să vede la ce volum muzica de la mine nu se aude la dumnealor, dar mi s-a comunicat că vecinii nu vor să coopereze de această manieră. Mno, nu vor, nu vor.

Imediat după ce mi s-a comunicat că sunt plângeri pe scară, iar eu am sugerat cooperarea, dar ea mi s-a refuzat, a murit vecina de 85 de ani de lângă mine, iar la câteva zile după și vecinul de dedesubt, domnul de 90 plus, ceea ce a determinat-o pe doamna administrator să îmi trimită următorul mesaj via Whatsapp: „Ce faceți??? A murit și domnul de dedesubt…”

Deși punctuația din cadrul mesajului e destul de sugestivă, semnele repetate de întrebare aducând un dramatism concret, iar punctele de suspensie lăsând loc de interpretare, eu mă gândeam că mă întreabă ce mai fac, așa, gen, hauiuduin, plus contextul în care trebuia să ne vedem să îi dau banii de întreținere. Doar că apoi mi s-a luminat situația când prietenul prin care am găsit apartamentul mi-a trimis un mesaj în care mi-a zis inițial că a plătit gazul și ulterior că i-a scris doamna administrator că au murit 2 vecini de când m-am mutat eu pe scară. De unde trag concluzia că întrebarea „Ce faceți???” s-ar fi putut referi la ce fac eu de mor vecinii. Doar că e posibil ca dumneaei să nu realizeze că vecinii mei de 85 și 90 plus din apartamentele proxime erau cei care mă protejau de mai multe reclamații, că acum poate vin unii cu urechi mai tinere lângă și sub mine.

Doamna administrator și cu mine, și îmi cer scuze față de dumneaei că, de dragul poveștii, fac publică o parte din conversația noastră, am continuat discuția pe Whatsapp. Dumneaei nu stă în bloc și i-am zis că o să merg să-i duc banii de întreținere în una din zilele următoare, când mi-or intra, la care dumneaei mi-a răspuns: „Să nu vii la mine…”

Practic eu, acum, sunt Moartea la bloc. Am scris-o cu M mare din respect pentru conceptul pe care îl reprezintă și care este cel mai mare influencer al tuturor timpurilor. Dacă i-aș mai fi și spus că am avut, tot de când m-am mutat aici, un deces în familie, nu știu la ce se ajungea, dar nu pot să nu mă gândesc cum ar fi dacă i-aș duce și un Cimitirul cadou când mă duc să-i duc întreținerea. Devin spaima blocului. Cum mai am și tendința de a vorbi politicos cu orice persoană, sigur o să par dracu’ gol care îi ia pe oameni prin învăluire sub vorbe mieroase.

Aș putea să-i mai povestesc și cum, atunci când am fost la constelații familiale, am aflat că în spatele meu planează o umbră fantastică de moarte care nu mă caută pe mine, ci stă acolo pentru că eu pot să o înțeleg și accept. Nu știu, în continuare, ce înseamnă asta, dar e o informație care a venit la mine doar acum câteva luni.

Ieri, oricum, rămăsesem fără bani, seara urma să merg la ziua prieteni mele, distinsa Alma Palma. Am mâncat pe la 12:00 niște pâine cu brânză și am zis că mănânc la ziua ei, mai ales că n-avem bani să mă duc să-mi iau altceva. Doar că pe la 16:00, așa, m-a lovit foamea. Acum, știți și dumneavoastră cum e omul, se duce și deschide frigiderul să vadă dacă n-o fi ceva înăuntru, chiar dacă știe că n-are nimic. M-am dus și eu și văd mai în spate, după murături pe care nu le mănânc goale nici de foame, văd un borcan cu icre negre pe care mi-l adusese o prietenă de câteva zile. Io nu mă omor după icre negre, la prefer pe alea de hering făcute de mama cu pesmet, dar nici nu le-am refuzat. Am sunat-o pe asta mică „Fă, or mai fi bune? Da da, țin o lună. Fă, nu știu ce să zic, că sunt un pic gri. Așa sunt ele, cretinule, perlate. Bine. Pa!”

Ce era să fac, am mâncat icre negre de foame. Norocul meu că mai avem un pic de unt de la un piure și pâine de 3 zile. Și am avut, așa, o viziune: Imaginea morții, singură în casă, venită de la muncă, frântă și singură, că partener n-are, deschide frigiderul, vede că are doar niște icre negre, le ia, le întinde cu coasa pe o felie de pâine, noroc că-i mai rămăsese niște unt de la un piure, ia o gură, mestecă și zice: Ce viață!

Dupe aceea am sunat-o pe Ana de la B365 să-i spun povestea cu vecinii plecați, că știam că o s-o amuze, a amuzat-o și, la un moment dat îmi zice: Auzi? Io ți-am povestit de ce n-am schiat niciodată? Nu, am răspuns. Păi am avut eu un vis că mă alerga moartea și eu am luat-o la fugă și băgam, nene, că eram tânără, dar nu se lăsa nici ea. Și la un moment dat m-am pitit după un tufiș, iar moartea a apărut fix lângă mine, nici nu gâfâia. Și mă întreabă: Tu chiar credeai că n-o să te prind? Iar eu i-am răspuns: Nu, dar am încercat și eu. Bă, dar știam că e moartea, înțelegi? Și mi-a zis că trebuie să mergem, iar eu i-am răspuns: Nu, te rog eu mult, nu, că, uite, nici n-am apucat să schiez vreodată în viață. Și ea mi-a zis: Bine, schiază și vin și te iau. Și n-am schiat încă. 

E de înțeles frica oamenilor de moarte și de tot ce e asociat cu ea, chiar e. Cu o mică excepție pascală, nimeni nu și-a revenit dintr-un astfel de incident. E firesc ca moartea să ne sperie, dar ce nu prea înțelegem că nu e firesc e reacția asta constantă în fața inevitabilului morții care ne face morți înainte de a muri, fix cum am scris în romanul meu, Cimitirul. Atât de la Eternitatea, Andreea… Doamne ajută și Doamne Ferește atâta timp cât moartea se trăiește. Adișorul e Mortificatorul.