CONTRIBUTORS

Sindromul impostorului – o epidemie despre care nu vorbim

”Inovația, prin însăși natura sa, îți cere să acționezi ca și cum ai fi descoperit ceva, ca și cum vei reuși, ca și cum ai dreptul să fii unde ești. Vei descoperi ce anume nu funcționează pe drumul spre a descoperi ce anume funcționează.” ne spune Seth Godin în cea mai nouă carte a sa - Practica livrează muncă creativă. Bun, și care-i treaba cu impostura? Ei bine, dacă recitim cu atenție citatul, întâlnim acolo ”ca și cum”. Aceste trei cuvinte fac toată diferența. Ești impostor când te comporți ”ca și cum” ai fi medic, dar nu ești, ”ca și cum” ai fi cântăreț, dar nu ești și așa mai departe.

Frica de a fi demascați

Să fii un impostor e absolut înjositor, înseamnă să practici deliberat o minciună și să te și folosești de ea pentru a păstra sau crea o serie de aparențe. Putem să ne gândim la plagiatori – oameni care se folosesc de munca altora pentru a pretinde că dețin o cunoaștere academică cu scopul de a obține titluri și funcții pe baza unui furt deliberat. Pentru a fi combătută, impostura cere vigilență și standarde, calitate și integritate. 

Fiind puternic contestată încă din cele mai vechi timpuri ale organizării noastre sociale, impostura reprezintă o preocupare importantă pentru majoritatea oamenilor cu o conștiință solidă. Frica de a fi demascați și aduși în fața lumii drept impostori este atât de intensă încât aproape fiecare dintre noi și-a pus măcar o dată problema dacă nu cumva este un impostor. Această preocupare anxioasă cu privire la integritatea noastră se numește sindromul impostorului și e ceva care ne dă mari bătăi de cap. 

Fake it till you make it

Această vorbă englezească spune multe. Să te prefaci până faci. Ea nu invită însă la impostură, invită la perseverență. Deși nu ești bun din prima, o să devii din ce în ce mai bun, pas cu pas, până atingi un nivel de performanță care să-ți consolideze încrederea în sine pe baze solide. 

Pare că ai nevoie de timp ca să faci asta. Ceea ce este adevărat. În cazul acesta mă voi folosi de o analogie aparent simplă. Să luăm un om care merge într-o vacanță de două săptămâni într-o anumită locație și stă toate cele paisprezece zile și se uită la televizor în camera hotelului, comparativ cu unul care merge doar patru zile în vacanță, dar care pornește în expediții de la cinci dimineața în fiecare zi, cunoaște localnici, merge de fiecare dată la alt restaurant să ia masa și vizitează obiective turistice. Probabil veți fi de acord cu mine că, deși al doilea va petrece mai puțin timp la acea destinație, el va fi cel care va avea cele mai multe lucruri de povestit, adică cel care va avea mai multă ”experiență”. Și când vine vorba de timp, zicala ”Mai bine puțin și bun, decât mult și prost” e adevărată.

De la novice la expert

În 1980, Stuart Dreyfus și fratele său, Hubert Dreyfus publică articolul „A Five-Stage Model of the Mental Activities Involved in Directed Skill Acquisition” care deschide calea unui întreg proces de analiză a competențelor angajaților și setează o scală de analiză a performanței. Într-o versiune revizuită din Bulletin of Science, Technology & Society, este prezentată pe scurt esența modelului, care constă în setare a cinci grade de performanță. 

Primul stadiu este cel de novice în care dependența individului  față de autoritate este foarte mare, respectă întocmai condițiile și nu are nicio capacitate de inovare a domeniului practicat. 

Al doilea stadiu este cel de începător avansat, care cere ajutorul mult mai rar decât un novice, deține cunoștințe de bază și poate fi flexibil în aplicarea normelor. 

Al treilea stadiu este cel de persoană competentă, adică îndeplinește responsabilități fără nevoia de a primi sprijin, poate elabora planuri și poate contribui la dezvoltarea de soluții. 

Al patrulea stadiu este cel avansat, aici vorbim deja despre abilitatea de a discerne foarte rapid între alternative, de a cunoaște în ansamblu implicațiile unei probleme și de a inova prin soluții originale. 

În cele din urmă, cel mai înalt nivel este stadiul cinci, acela de expert (maestru), abilitățile acestuia fiind cele mai diversificate și funcționale, capacitatea de analiză este foarte ridicată, observația este foarte fină, deciziile sunt luate rapid și eficace, iar resursele sale cognitive nu se restrâng doar la domeniul de activitate. 

Performanța, nu vechimea

Fapt interesant la modelul Dreyfus este că a fost dezvoltat de un profesor de matematică în cadrul unui departament de inginerie, iar principalele sale aplicații s-au extins în aria științelor sociale, devenind un reper în evaluarea competențelor. 

Un site specializat în soluții de business, VirtualBoard, explică faptul că Modelul Dreyfus este extrem de relevant în analiza de ”hard skills”, anunțând că noțiunile de novice și expert nu au nicio relație cu criteriul vârstei: ”Vârsta, experiența sau vechimea nu sunt criterii reprezentative pentru un expert, ci nivelul de performanță atins într-un domeniu specific este criteriul ce definește expertul. Spre exemplu, în contextul activității unei companii, un angajat tânăr (4-5 ani vechime) care posedă multe cunoștințe și manifestă o flexibilitate și o adaptabilitate crescută la diversitatea sarcinilor, poate fi considerat un expert. Prin contrast, un coleg mai în vârstă, cu o vechime mai mare, dar care posedă puține cunoștințe și are performanțe modeste, poate fi considerat novice. În acest context, modelul Dreyfus este util managerilor și angajaților, atât în evaluarea de competente profesionale, cât și în dezvoltarea abilităților individuale.” 

Timpuri noi, obiceiuri noi

Ce reținem până aici e că sindromul impostorului e resimțit de oameni indiferent de vechime și chiar de expertiză. Până și cei mai mari profesioniști își pun problema imposturii în anumite situații. Ceea ce nu e neapărat rău, am mai vorbit și în alte articole despre smerenie și despre faptul că o oarecare îndoială de sine ne ajută să rămânem cu picioarele pe pământ.

Problema apare atunci când sindromul impostorului e mai mult decât o preocupare naturală care apare din când în când. În contextul actual, în care unele dintre cele mai căutate competențe sunt creativitatea, colaborarea și actualizarea/flexibilitatea, e o epidemie de anxietate legată de impostură.

”Cercetări recente estimează că 40% dintre angajați au slujbe care necesită inovație, interacțiune umană și luarea deciziilor. Și toți acești oameni sunt expuși în fiecare zi sentimentului că sunt doar niște escroci.” spune tot Seth Godin, cel cu care am început articolul de față și care m-a inspirat să aduc în discuție această temă.

Dacă sindromul impostorului vă face probleme, puteți să apelați la o serie de acțiuni foarte la îndemână: citiți, mai ales cărți din domeniile voastre de specialitate, mergeți la cursuri de perfecționare și încercați să vă evaluați pe voi înșivă uitându-vă la rezultate, nu la timpul petrecut într-o activitate. Doar învățând continuu vom avea încredere că facem tot ce ține de noi pentru a fi cu adevărat buni în munca noastră.

PS Ce m-a mai inspirat, preocupat, intrigat…:


Recomandarile noastre

Parteneri

Back to top button