Nu știu pe unde m-o târî bătrânețea. Am remarcat acum ceva vreme că am acest talent de a nu fi nimerit nimic din ceea ce urma să mi se întâmple, ceea ce mă ajută cumva să-mi aduc aminte că nu e bine să mă antepronunț, ceea ce nu mă împiedică, însă, să mă mai antepronunț din când în când.
Deci, n-am nici cea mai vagă idee unde voi fi peste 1 sau 5 sau 10 sau 25 de ani, asta dacă vreo idee ar putea fi vagă. Dar asta e o cu totul și cu totul altă discuție.
Ca tot omul, și eu am zile în care cred că merit totul și zile în care cred că nu merit nimic. O să vă rog să vă opriți aici cu lectura, dacă aveți impresia că sunteți un om echilibrat. Eu vă rog, dumneavoastră faceți ce vreți.
În continuare o să mă raportez la mine în zilele în care cred că merit totul pentru a face un exercițiu de imaginație pentru a vedea ce fel de azil cred că mi se cuvine. Luând în considerare, evident, o extrapolare a învățăturilor prietenului nostru, Isus Cristos, dragul de El, care spunea că, ce i se cuvine celui mai bun dintre noi, se cuvine tuturor. Nu sugerez aici, Doamne ferește!, că eu aș fi cel mai bun dintre noi (de fapt, Te rog să nu mă ferești), ci sugerez că unul dintre noi este cel mai bun, iar acela puteți fi chiar dumneavoastră, dacă ați învăța să vă țineți gura și să înțelegeți că toți suntem într-o formă sau alta de suferință.
Pentru început mi-a venit în cap următoarea secvență. 02:46 dimineața. Bezna se strecoară în tot azilul îmbălsămând luminile de veghe într-un întuneric ce nu mai aparține ochilor de peste 70 de ani. De fapt, gluma preferată a asistentei șefe, Olimpia Oia, este: „Lăsăm aprinse doar luminile pe care nu le văd. Când se împiedică unul, se face loc pentru altul.” Ea glumește pentru că ne iubește și nu ca să facă mișto negativ de noi, bătrânii, care, din fericire, avem toate condițiile pentru a ne fi păstrat umorul.
O liniște foarte apăsătoare, întreruptă doar de foșnetul vântului prin anii trecutului, mă apasă pe mijloc, chiar în zona lombară, făcându-mă să gem de plăcere și-n vis și-n realitate, deopotrivă. Evident, în vis altceva mă apăsa. Nu mai știu ce. Mă simt copt, ca un fruct ajuns la maturitate, care știe că nu-l va culege nimeni dacă el nu decide că el însuși este singurul său culegător și al cărui schelet nu face decât să-i întindă la paroxism coaja zbârcită. Mă simt de parcă în locul coastelor aș avea un pepene care crește, abia aștept să explodez să umplu tot cu lubeniță. Deschid ochii, mai cârpiți decât un goblen care înfățișează un copil în scaun cu rotile care mănâncă morcovi și care e cusut de un orb care refuză sa poarte degetar.
Am părul lung și alb, dar nu ca Gandalf, ci ca păpușile alea Barbie fake din Bulgaria care au smocuri din loc în loc. Vârful unei șuvițe îmi intrase în gură în timpul somnului și acum e fleașcă. O scuip cu patimă afară din gură și mi-o zbor direct în ureche unde mă gâdilă. Chicotesc, gândindu-mă, al dreacu’, Teleșpane, de când nu te-a mai gâdilat cineva în ureche. Mă scarpin în ureche zâmbind, apăsând, cu buricele teșite ale degetelor, pâlcurile de păr aspru care-mi cresc în urechi ca feriga după ploaie. Uneori mă uit atent la ele în oglindă ca să văd dacă mi-a ieșit vreun fir de păr gri, nu alb, iar când îl găsesc, mă bucur.
Mă ridic în fund, lombara dă să mă sfâșie, dar sunt destul de fâșneț încă și știu ce mișcare minimă să fac, ca să evit spinul. Mă răsucesc spre stânga și ridic brusc mâna spre cer, cam cum făcea domnul Freddy Mercury când cânta. Până acum vreo trei ani mergea doar să dau mâna un pic în lateral, ca domnul Isus pe cruce, era mai ușor, dar una e viața la 70 de ani, alta e la 74. Îmi dau picioarele jos din pat, nimeresc din prima papucii. Așa îmi place să-mi frec bătăturile și monturile de materialul scămoșabil al papucilor, aproape că aud câte o notă muzicală, când dau cu talpa peste papuci. Auzi pă dreacu’, îmi zic. Tu nu mai auzi când îți sună celularul, dar auzi pielea moartă pe stofă. Hai, lasă-mă în pace, nu mă critica în viul nopții!
Genunchii sunt ai mei, dar ultima dată când am simțit că îmi aparțin a fost acum vreo 20 ani. Atunci puteam să mă las în genunchi și ca să mă rog. Acum mi se pare ok să mă rog și stând în picioare, drept, nu că demnitatea ar avea legătură cu poziția corpului. Mă ridic din pat, iau papucii moi și încep să patinez prin cameră. Nu fac pași. Parchetul scârțâie un pic, iar eu nu vreau să fiu auzit. Pentru un efect vizual pe placul meu îmi pun și halatul plușat roz primit de la prieteni și pe spatele căruia scrie: Cu un picior în groapă, cu altul la bar. Cu el simt că zbor. Îi mulțumesc din suflet Olimpiei că a decis să dormim cu ușile deschise și patinez afară din cameră.
Cum ajung în hol, îmi dau una cu palma peste cap, uitasem pentru ce plecasem. Îmi dau încet ca să nu se audă. Mă întorc în cameră și îmi iau proteza din pahar. O țin în mână ca pe o comoară. Vai, ce-mi vine să râd. Ies din cameră din nou și patinez până în camera vecină unde doarme O, o prietenă cu care mă știu de peste 40 de ani. Îi scot proteza ei din pahar și o pun pe a mea în loc. Pe a ei o iau cu mine și o duc în camera următoare, unde doarme I, alt prieten. Și tot așa, până la etajul doi, schimb toate protezele între ele, mulțumindu-i lui Dumnezeu că mi-am păstrat umorul și că ideea de azilurile pentru prieteni a devenit foarte populară.
Abia aștept dimineața. Ne vom trezi cu toții, ne vom târî spre băile noastre. Vom împinge să iasă din noi fluide care altă dată țâșneau, cum o făcea și temperamentul. Ne vom clăti privirile și gurile de gustul nopții, ne vom clăti mințile de gustul trecutului, ne vom privi în oglinzi și ne vom spune rugăciunea de dimineață: Mulțumesc Cerului pentru locul cu bun-simț în care am ajuns, mulțumesc pentru demnitatea pe care n-am cum să mi-o pierd chiar dacă mă mai cac pe mine, pentru zâmbetul care îmi încolțește în colțul gurii văzându-mi prietenii în fiecare zi, pentru frumosul dar pe care mi-l face personalul acestei instituții, darul de a nu mă simți ca o povară chiar dacă uneori sunt, pentru minunata decizie de a fi buni și pe care noi, oamenii, am luat-o de comun acord, pentru dansul frumos pe care, în cele mai multe zile, Umorul și Iubirea îl cântă în Inima mea. Amin.
Apoi noi toți, într-o ordine pe care nimeni nu are cum să o știe, nimeni în afară de Autorul vieții noastre, vom termina treaba prin băi, iar de undeva, dintr-una din camere, inevitabil, se va auzi cu voce tare: Ce pula mea! Cred c-am dormit strâmb, că nu mi se mai potrivește proteza în gură! Nici a mea! Nici a mea! What the fuck! Olimpiaaaaa, ni s-au făcut farmece dentare! Apoi am coborî cu toții în holul dintre sufragerie și sala de mese, am începe să molfăim cuvinte și întrebări, dorindu-ne să elucidăm misterul protezelor. Nu înșeleg șe s-a înșâmplat, am spune cu toții, până când unul dintre noi și-ar recunoaște proteza în mâna altuia, iar puzzle-ul dentar s-ar rezolva în câteva minute. Atât pentru astăzi. Ne doresc o dezîngrijorare cât mai lucidă și rapidă, ca bătrânețea cât mai liniștiți să ne prindă. Doamne ajută și Doamne ferește, doar cine moare nu mai îmbătrânește.
Adișorul cel Bătrân. Pup.
