Și caii se tratează, nu-i așa?

Au trecut exact 8 zile de când am văzut piesa. Fusesem avertizat că e mindblowing, dar n-am ținut seamă. Drept care m-a lovit din plin. Atât de năprasnic încât am avut nevoie de o săptămână să realizez ce mi s-a întâmplat.

După spectacol i-am felicitat pe actori, cu toată sinceritatea, mi se păruse că au jucat impecabil, mai ales Tudor Cucu Dumitrescu, despre care eu aș fi zis că e încă necopt pentru un rol atât de complex și solicitant. Dar poate că și din acest motiv nu sunt eu regizor sau director de scenă, cum îi place maestrului V.I.F. să-și semneze capodoperele. Și am plecat acasă, mulțumit că am văzut, din nou, teatru de calitate.

Totuși, ceva nu se lega. Și am realizat asta în momentul în care am încercat să scriu „cronicomandarea” mea pentru b365.ro. Nu se legau cuvintele, ce să mai încoace și încolo, mergea cam ca pisica fără picioare. Știți cum merge pisica fără picioare? Păi nu merge! Așa și cu textul meu. Și nu, de vină nu era tastatura, nu mă lovise brusc nici reumatismul la degete, adevărul adevărat e că încercam să-mi amintesc ce-am văzut și nu reușeam. Adică îmi aminteam secvențele, dar nu înțelegeam, cum ar veni, ce a vrut autorul să spună. Vorba celor de la Divertis, eram năuc de cât mi se certau gândurile în cap.

Nu vă grăbiți să dați cu search pe Google, rezultatul căutării s-ar putea să vă confuzeze și mai mult decât rândurile mele. Aveți doar puțină răbdare! E prea frumos ca să vă spun direct, fără să vă plimb nițel în jurul cireșului.

Am lăsat deci baltă textul, m-am luat cu alte îndeletniciri intelectuale, până ieri (miercuri), când exact cam pe la ora când se întâmplase „live” și fără nicio legătură cu ce făceam în acel moment, îmi vine în minte o replică (din piesă) a psihiatrului Martin Dysart: „Singura certitudine rămâne asta: capul unui cal este de nepătruns pentru mine. Și totuși, mă ocup de capetele copiilor, care sunt ceva mai complicate”. (Nota bene: ce mi-am amintit eu era ceva foarte aproximativ, dar i-am cerut replica exactă chiar lui… Martin Dysart)

Și atunci am știut exact ce am văzut și de ce! Pentru că dacă ditamai psihiatrul se declară sceptic în ce privește posibilitatea de a intra în capul, adică în mintea, unui cal, eu m-am întrebat, încă înainte să intru în sală, cum va intra regizorul acolo. Și recunosc, am așteptat cu inima strânsă, să văd cum joacă în piesă caii. 

Să ne înțelegem, în textul lui Schaffer, caii sunt doar un pretext, un mod creativ de a ilustra alienarea tânărului Alan Strang, chinuit între religiozitatea aproape sufocantă a mamei sale, sacrificiul Mântuitorului și atracția sa care frizează patologicul pentru cai. Nu-mi doresc însă, în acest text, să intru în profunzimea introspecției pe care ne-o propun, atât autorul cât și cei care îl pun în scenă. Nu vă voi spune ce rol magnific face Geo Costin (Dysart), pentru că sunteți deja obișnuiți cu asta. Iar dacă nu sunteți, nu vă stric surpriza.

E (încă) o piesă admirabilă, pusă în scenă la fel de admirabil ca întotdeauna, de Victor Ioan Frunză, Adriana Grand și actorii lor minunați. Dar de data asta, e și cu cai. Iar caii… wow! Știți cât de greu e să vă imaginați măcar cum poate fi reprezentat, pe scenă, un cal? Care nu este doar un element de decor, un mijloc de locomoție sau un prieten necuvântător… Vă asigur că nu știți, pentru că nu v-ați pus niciodată problema și nici nu aveați de ce. Caii din piesa lui Schaffer sunt personaje. Principale! 

Nu-mi dau seama (și sincer, nici nu vreau să știu) cât din jocul lor, al cailor, se datorează indicațiilor regizorale și cât contribuției personale a actorilor, dar rezultatul, conjugat și cu costumele ingenioase și extrem de sugestive imaginate de Adriana Grand, este unul cu totul remarcabil. N-am putut să mă abțin și am căutat pe net fragmente din punerile în scenă de pe Broadway sau din West End, am văzut chiar și ecranizarea care i-a adus lui Schaffer o nominalizare la Oscar pentru scenariu, alături de cele ale actorilor (Richard Burton și Peter Firth), dar vă spun, cu mâna pe inimă și cu toată obiectivitatea de care pot fi capabil, că ai noștri, caii mă refer, sunt mult, mult mai buni, mai spectaculoși și mai „de-acolo” decât ai lor. Sunt atât de buni, încât nici dacă ar fi adus pe scenă cai adevărați, imaginile n-ar fi fost atât de veridice.

Așadar, din cele 1001 de motive pentru care nu aveți voie să ratați „Equus” de la Teatrul „Stela Popescu”, vă las să le descoperiți singuri pe celelalte 1000 și vă rog să mergeți să vedeți caii lui Victor Ioan Frunză și ai Adrianei Grand! Și pentru că cei care i-au întruchipat au avut poate cele mai dificile roluri din piesă, îi menționez, cu revențele de rigoare: Adrian Ban, Andrei Dogaru și Visarion Udatu.

P.S. Ar mai fi de menționat, că această producție a fost posibilă datorită curajului lui Cristi Șofron, cel care dădea, cu niște ani în urmă, lumină „trupei fără nume” a lui Victor Ioan Frunză, găzduindu-le spectacolele la Centru Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” și care, acum, își asumă includerea acestui spectacol-eveniment în repertoriul unui teatru tânăr, aflat de ceva vreme în căutarea propriei identități, sub tutela unui nume care obligă mult fără a oferi însă mare lucru în schimb.

#cronicardupăureche

8 poze | Vezi galeria

Equus
de Peter Schaffer (care a scris și Amadeus, btw!)
Traducerea în limba română: Adrian Nicolae

Direcția de scenă: Victor Ioan Frunză
Scenografia: Adriana Grand

Martin Dysart, psihiatru – George Costin
Alan Strang, pacient, 17 ani – Tudor Cucu Dumitrescu
Frank Strang, tatăl lui Alan – Alexandru Pavel
Dora Strang, mama lui Alan – Mirela Zeța
Heather Salomon, magistrat – Crina Matei
Jill Mason, o fată de la grajduri – Ana Crețu
Harry Dalton, proprietarul grajdurilor – Sorin Aurel Sandu
Sora Medicală – Ana Maria Ivan
Calul Bulgăr – Adrian Ban
Calul Soldat – Visarion Udatu
Calul Troian – Andrei Dogaru

Alte detalii, program, bilete AICI.