Catedrala Neamului şi Bd Uranus – cele mai mari greşeli urbanistice: Șeful arhitecţilor din România, despre Capitală

Bucureştiul este un oraş frumos, însă unul care îşi ţine frumuseţea ascunsă sau o distruge sistematic. Trăim într-o capitală  neprietenoasă cu locuitorii săi unde trotuarele au fost cedate vehiculelor, intersecţiile sunt gestionate împotriva pietonilor, iar poluarea sonoră şi disconfortul sunt maxime. În plus, Bucureştiul este în poziţie de lider la capitolul practici deliberate reuşite de distrugere a patrimoniului în scopuri speculative imobiliare. Aşa se vede capitala prin ochii preşedintelui Ordinului Arhitecţilor din România, Șerban Țigănaş. Într-un interviu acordat B365.ro, arhitectul vorbeşte despre marile greşeli urbanistice din Capitală, despre dezinteresul autorităţilor locale în conservarea patrimoniului, dar şi despre măsurile urgente ce ar trebuie luate în Bucureşti.

R: Cum se vede Bucureştiul prin ochii unui arhitect? Ce vă place la acest oraş şi ce nu vă place?

Șerban Țigănaş: Nu toţi arhitecţii avem acelaşi fel de ochi, aş spune de la început. Cred însă că datorită acestei profesii suntem antrenaţi să percepem oraşul mai profund, văzând mereu potenţialul pe care îl au locurile. Iubesc şi detest Bucureştiul în acelaşi timp şi nu cred că sunt cu nimic aparte prin asta, pentru că Bucureştiul o cere. Îmi place în primul rând arhitectura excepţională pe care o poţi găsi în acest oraş. Spun ”o poti găsi” pentru că ea trebuie căutată şi pentru că oraşul nu se dezvoltă mizând în primul rând pe această valoare care se diminuează mai mult decât se întăreşte cu achiziţii noi de acelaşi nivel calitativ. Arhitectura excelentă există, dar este lamentabil întreţinută şi oraşul prezintă una dintre cele mai avansate stări de decădere urbană aproape generalizată din România. În Bucureşti se pune în valoare mult mai puţin decât se distruge pentru a se înlocui, dar nu cu ceva mai bun ci cu ceva mai profitabil, aceste calităţi nefiind coincidente.

Îmi mai place Bucureştiul pentru diversitatea de zone şi secvenţe urbane cu caracter puternic dintre care nu lipsesc grădini şi parcuri, bulevarde cu promenade, maluri de lacuri şi cheiuri de râu, scuaruri şi articulaţii de spaţii în jurul câte unei biserici şi clădiri reper ale unor instituţii care punctează cu prezenţa lor. Sunt locuri pe care nu le mai poţi parcurge pe jos cu plăcere din cauza modului în care sunt folosite, agresate cu aroganţă de vehicule şi de cei care îşi iau în stăpânire spaţiul public, pentru că se poate.

Încă ceva : în Bucureşti nu te mai poţi deplasa dintr-un loc în altul, la distanţe acceptabile pe jos, pentru că trotuarele au fost cedate vehiculelor, intersecţiile sunt gestionate împotriva pietonilor, poluarea sonoră şi disconfortul sunt maxime pe aceleaşi străzi pe care ştim cu toţii că am umblat altă dată altfel. Întreg Bucureştiul îmi pare ocupat de nişte cotropitori care îl exploatează nesustenabil până la epuizare, după care îl părăsesc pentru altă cucerire sau îl abandonează acolo unde nu mai are prea mult de oferit. Simt Bucureştiul ca un oraş care nu este la dispoziţia celor care îl folosesc, aşa cum am constatat cu mare plăcere că se poate în alte părţi, ci că te subjugă şi îţi impune, aducându-ţi mereu aminte că nu te poţi baza pe el.

Casa Poporului, Catedrala Neamului şi Bulevardul Uranus – cele mai mari greşeli urbanistice din Capitală

R: Care sunt marile greseli urbanistice comise în Bucuresti, în ultimii ani?

Ș. Ț: Greşeli s-au comis atât sub eticheta de urbanistice cît şi în ce priveşte arhitectura şi protecţia patrimoniului. Cele care au efectele cele mai dure, ireversibile şi care se vor resimţi multă vreme sau definitiv sunt cele la cere o să mă refer. Pe lista mea operaţiunea diametralei Buzeşti – Berzei – Uranus este o eroare de proporţii nu datorită ideii principale de a spori capacitatea de circulaţie pe acest traseu ci a modului de rezolvare inacceptabil la nivelul secolului al XXI-lea (n.r. demolarea clădirilor de patrimoniu). Eroarea persistă prin rezistenţa administraţiei în faţa propunerilor de a schimba substanţial modul de continuare al operaţiunii. Urmează proiectul Catedralei Neamului, care s-a plasat în siajul Casei Poporului, aceasta casă fiind probabil cea mai mare eroare urbanistică a Bucureştiului din toate timpurile şi de care s-a contaminat ireversibil. Urmează turnul de lângă Catedrala Sfântul Iosif, cea mai nefericită amplasare a unei clădiri înalte într-un loc complet inadecvat, cu un caracter constituit de altă factură şi care nu trebuia ”împănat” cu un astfel de obiect. Aş mai vorbi despre sutele de hectare de periferie adăugate Bucureştiului complet lipsite de spaţii publice, de dotări, care nu sunt practic locuibile dincolo de zidurile care înconjoară proprietăţile.

R: Bucureştiul a intrat într-o eră a pasajelor supraterane. S-a terminat pasajul Basarab, urmează să fie inaugurat pasajul Pipera, se lucrează la pasajul Mihai Bravu, iar alte asemenea proiecte sunt în pregătire. Arhitectul-şef al Londrei spunea anul trecut că au inceput sa le dărâme pe ale lor în favoarea celor subterane. Sunt aceste pasaje supraterane o soluţie pentru un oraş precum Bucureştiul?

Ș. Ț: Dacă după două poduri ne vedem deja în era pasajelor eu vă propun să ne considerăm totuşi în epoca în care spaţiul public este no man’s land, gestiunea corectă a proprietăţilor atât publice cât şi private este necunoscută tuturor şi valorile oraşului sunt inversate. Vă propun să ne considerăm în era cercurilor vicioase în care cei care administrează oraşul sunt contaminaţi de cei care îl folosesc şi invers. Pasajele supraterane sunt parte din infrastructura oraşului, care la rândul ei este parte din ceea ce însemnă complexitatea oraşului, conlucrarea dintre toate componentele în sistem şi în permanentă evoluţie, iar evoluţie nu înseamnă neapărat sa adaugi ceva nou sau să renunţi la ceva vechi. Evoluţie însemnă să foloseşti mai bine ceea ce ai, să pui în valoare, să conectezi şi mai ales să discerni asupra schimbărilor. Revenind la pasaje, ele sunt declaraţii puternice de intervenţie, gesturi forte, uneori foarte necesare, dar pe cât de vizibile şi de importante pe atât de dificil de armonizat cu contextul lor proxim şi cu cel general, cu silueta pe care o afectează.

Vă relatez o situaţie anecdotică : anul trecut, marele arhitect şi designer Gaetano Pesce, invitat la o conferinţă în Bucureşti a văzut în zare pe fereastra hotelului silueta pasajului Basarab. Ne-a povestit cum a coborât plin de elan, s-a urcat în primul taxi şi i-a cerut şoferului să îl ducă pe malul fluviului… Care fluviu ? noi nu avem aşa ceva în Bucureşti, a replicat taximetristul. Cum nu aveţi când am văzut podul suspendat care îl traverseză, s-a arătat mirat marele designer newyorkez. Tot despre Pasajul Basarab şi tot anecdotic îmi aduc aminte că a fost inaugurat printr-o parcurgere pe jos, când de fapt el este complet ostil şi nedestinat pietonilor. Intrând în problematica strategică, m-ati întrebat dacă aceste pasaje sunt o soluţie pentru Bucureşti? Care sunt problemele Bucureştiului, ca să ştim ce trebuie soluţionat, ar fi prima întrebare?

În opinia mea, deşi în mod evident circulaţia autovehiculelor este o mare problemă în Bucureşti, în mod evident nu este singura şi nici cea care să atragă toate resursele şi preocupările. Problema circulaţiei trebuie tratată echilibrat şi integrat în problematica generală, altfel generează excese, exagerări, soluţii disproporţionate, cum ar fi pasajele acestea manifest ca cel de la Basarab şi asta în condiţiile în care viitorul care se plănuieşte pentru Gara de Nord şi pentru întreg sistemul feroviar al Bucureştiului nu este cel pe care l-a luat în considerare proiectul pasajului.

Bucureştiul nu ştie încă ce vrea, de ce are cu adevărat nevoie

R: Turnurile „zgârie-nori”  au început să ocupe oraşul, mai ales partea de nord. Astfel de clădiri au fost construite şi aprobate însă şi în zone centrale şi chiar în zone protejate. În marile oraşe europene tendinţa este de separare a „oraşului vechi” de „oraşul nou”. Nu ar putea  fi aceasta o soluţie şi pentru Bucureşti? Cine şi cum ar putea să puna în aplicare o asemenea măsură?

Ș. Ț.: In Bucureşti nu e încă pentru mulţi clar care e oraşul vechi şi care e cel nou, atâta timp cât insăşi evoluţia lui a suprapus mereu noul peste vechi in diferite ipoteze de modernizare. Ceea ce trebui protejat este ceea ce are valoare, indiferent de vechime, ceea ce are calitate şi coerenţă. După părerea mea a construi înalt nu este o eroare dacă acest lucru se face corect, justificat şi cu har. Este evident mai riscant, mai greu să construieşti înalt. Condiţiile favorabile sunt mult mai rare iar efectul are un impact de multe ori atât de puternic încât dezechilibrează o întreagă zonă din oraş. Turnurile foarte înalte din Bucureşti sunt în general construcţii realizate după cerinţe şi cu exigenţe ridicate. Pentru mine nu acestea sunt cea mai mare problemă, deşi putem discuta cîteva cazuri scandaloase şi din această specie. Cred că cele mai nocive sunt cladirile mai înalte care nu se încadrează în caracterul zonelor în care se amplasează şi de multe ori se ridică pe parcele prost poziţionate, în care un accent de înălţime este ilogic.

Bucureştiul are nevoie de poli de interes bine distribuiţi în cartiere care să atragă şi să radieze astfel încât să nu avem un întreg oraş dependent şi presând pe centrul său. Marile oraşe nu pot fi decât policentrice pentru a funcţiona bine, evident cu aceste centre ierarhizate. Revin la problematica generală a capitalei şi anume aceea de a nu fi capabilă să îşi utilizeze propriile resurse şi de a recurge mereu la schimba radical, prin înlocuire. In acestă logică Bucureştiul nu ştie încă ce vrea, adică ce are cu adevărat nevoie şi îşi poate pune problema turnurilor doar după ce îşi conturează o viziune strategică. Acestă viziune ar trebui astfel exprimată încât oricine să îşi poata imagina ce presupune. Bucureştiul trebuie descris literar, trebuie visat cu ochii larg deschişi. Mă întrebaţi cine să gîndească, să decidă şi să pună în aplicare măsurile. In felul în care este organizată gestiunea urbană la noi, se comandă şi externalizează studiile nu o sa avem niciodată vizionarii de care e nevoie. Modul în care ar trebui dezbătută, discutată şi apoi generată viziunea pentru Bucureşti,  strategia pentru dezvoltarea oraşului cred că ar trebui să fie altul. Forţele gândirii, cadrul în care se întâlnesc, modul în care s-ar genera o convergenţă şi apoi o suită de decizii ar cere după mine un organism de alt tip decît cel exclusiv politic, Consiliul General sau exclusiv profesional, consultanţi care contractează studiile. Mă gândesc la Senatul Berlinului, un organism care a avut un rol fundamental în a lua deciziile de regenerare a redevenitei capitale germane după căderea zidului. E nevoie de un sfat al înţelepţilor cu adevărat înţelepţi în care şi cei puternici şi cei mulţi să aibă loc, dar într-un mod echilibrat. E nevoie de inovaţie şi schimbare pentru a aborda Bucureştiul ca mod de punere a problemelor şi actorii care sunt acum implicaţi nu se gândesc, evident, la aşa ceva. Posibilitatea ca vizionari de mare calitate să acceadă în sferele puterii politice şi de decizie şi să ocupe posturile cheie există teoretic. Practic încă nu.

„Bucureştiul este un oraş sărac plin de oameni bogaţi, iar zona Lipscanilor arată exact acest lucru”

R: Centrul vechi din Capitală a fost reabilitat la nivel de infrastructura pietonală. Multe cladiri sunt însă în stare avansată de degradare. Sunt construcţii care au fost renovate la parter, unde sunt amenajate baruri sau cafenele, insa la etajele superioare stau sa se darame. O parte din cladiri sunt ale Primăriei (13 din care 2 au fost renovate), iar celelalte sunt proprietati private. De ani de zile se perpetueaza aceasta situatie, fara să se schimbe nimic. Cine este responsabil pentru acesta situatie? Care este solutia?

Ș. Ț: Nu sunt de acord că zona în care a fost reabilitată infrastructura, mă refer la Lipscănie, este centrul vechi al Bucureştiului. Este doar o zonă din ceea ce ar trebui perceput şi consolidat ca centru vechi, cu farmec şi calitate pentru caracterul acestui oraş. Mereu am fost de părere că ceva în mecanismul economic e fundamental greşit în Lipscani. Ceva nu e bine legat de proprietate, de felul în care se fac şi se întorc banii în calitatea zonei, de impozitare şi de autorizarea funcţionării afacerilor în construcţii la care e amenajat doar parterul. Se vede limpede că zona s-a activat după reabilitarea străzilor şi ca afacerile sunt înfloritoare datorită interesului oamenilor pentru a-şi peterce timpul aici. Asta e bine, dar să accepţi funcţionarea de localuri de lux în case care la etaj sunt abandonate şi chiar stau să cadă, dincolo de dezolanţă şi insalubritate nu e bine. Pentru a funcţiona, o clădire trebuie să fie integral aptă şi cheia e în mâinile instituţiilor care eliberează şi ridică autorizaţii, dar probabil că fiind bani mulţi la mijloc sistemul e uşor de învins. Ce spun înţelepţii oraşului despre situaţia aceasta?

Aţi întrebat de cine e responsabil. Pentru gestiune, idei practice şi punerea lor în aplicare administraţia, pentru cadrul legislativ parlamentarii, pentru sărăcie noi toţi. Nu suntem capabili să producem bogăţie durabilă, care să atragă bogăţie şi să genereze bogăţie. Oraşul este sărac şi plin de oameni bogaţi, iar zona Lipscanilor arată exact acest lucru.

Strategia de protecţie a patrimoniului construit a eşuat în utimii 20 de ani

R: Bucurestiul are multe cladiri de patrimoniu, si strazi intregi incarcate de istorie. Multe sunt insa tinute „ascunse”. Cat de accesibil si de protejat este patrimoniul Capitalei?

Ș. Ț: Strategia de protecţie a patrimoniului construit şi mecanismele de aplicare în domeniu au eşuat în România ultimilor 20 de ani. Bucureştiul nu face excepţie, ba mai mult, cred că este în poziţie de lider la capitolul practici deliberate reuşite de distrugere a patrimoniului în scopuri speculative imobiliare, prin specularea unui cadru legislativ insuficient de eficient şi cu contribuţia autorităţilor. Reacţiile societăţii civile care se manifestă din ce în ce mai mult pentru protejarea patrimoniului, câştigând procese împotriva celor care au practici contrare, arată această stare de lucruri. Revenind pe străzi, în multele plimbări pe care le încerc printre maşini care ocupă trotuarele, la ore la care câinii vagabonzi nu sunt interesaţi de prezenţa mea pe teritoriile lor, descopăr sau revăd case superbe, cu farmec şi locuri încântătoare într-o stare de decupaj, de citat scos din context şi care se îndreaptă într-o direcţie opusă celei pe care mi-o doresc. Cred că din aşa ceva se poate ieşi doar cu bune exemple foarte vizibile şi cu multă exigenţă. In domeniul protecţiei patrimoniului trebuie inovat foarte mult până când reuşitele să devină practică obişnuită.

R: Soluţia pentru reamenajarea Pieţei Universităţii a fost aleasă in urma unui concurs de arhitectură. Câştigătoare au fost trei tinere, dintre care doar una din România. Sunt concursurile de arhitectură cele mai bune soluţii pentru astfel de proiecte ale oraşului? De ce?

Ș.Ț: Concursurile de arhitectură sunt în mod evident cea mai bună soluţie pentru proiecte cheie, importante, de a căror calitate depinde revigorarea unei zone, regenerarea vieţii urbane şi atragerea de alte noi proiecte bune acolo. Argumentul e simplu, concursurile permit să vezi alternative, să compari, să evaluezi şi să decizi. Faţă de o situaţie în care nu ai de unde alege, nu vezi mai multe direcţii şi maniere de a rezolva cerinţele aceleiaşi teme, cum decizi în condiţii mai bune? Problema cea mai mare a concursurilor este să fie impecabil organizate, în sensul de a avea o temă foarte bună, lucru care nu totdeauna se întâmplă şi atunci, dacă cerinţele nu sunt cele mai juste nici rezolvările nu sunt pe măsură. Miza concursurilor este cea mai importantă pentru a atrage participare bună şi soluţii de calitate. Prin aceasta înţeleg nivelul premiilor, şansele de a semna în caz de cîştig un contract bun, încrederea şi respectul impus de juriul desemnat şi altele. Pentru Bucureşti, despre care vorbim acum, cred că toate spaţiile publice importante şi clădirile publice semnificative care se vor intenţiona a se amenaja sau construi in viitor ar trebui făcute prin concursuri de arhitectură.

Deplasarea prin Bucureşti nu mai trebuie să fie o cursă cu obstacole

R: Care sunt cele mai urgente masuri care ar trebui luate de Directia de Urbanism a Primariei Capitalei, în opinia dvs?

Ș.Ț: Din tot ceea am discutat până acum cred că se poate înţelege că e nevoie de schimbări fundamentale care ţin de modul de abordare. Mă îndoiesc asupra capacităţii structurilor existente de a se concentra asupra unor măsuri urgente eficiente şi de a ieşi din proprie iniţiativă din practicile actuale. Totuşi putem vorbi de câteva direcţii, cel puţin teoretic. Abordarea spaţiului public ar trebui schimbată fundamental, acesta fiind cel care e perceput de toţi cetăţenii ca fiind cel mai ostil şi neglijat. Tot ceea ce însemnă trotuar, alee, spaţiu amenajat pentru pietoni nu trebuie cedat celor care îl asediază şi ocupă, fie că se întâmplă în centru, fie în cartiere. Spun nu trebuie cedat cu indiferenţă pentru că el este o resursă, altfel nu ar fi ocupat şi folosit. Deplasarea prin Bucureşti nu mai trebuie să fie o cursă cu obstacole. Fiecare metru pătrat de spaţiu public poate să bucure utilizatorii zilnic, dacă va fi tratat cu grija necesară.

Privilegierea şi creşterea capacităţii transportului în comun şi susţinerea lui cu toate forţele împotriva indisciplinei din trafic şi staţionarea autovehiculelor este o altă măsură importantă care poate începe sau continua. Fără presiune crescândă asupra utilizatorilor de autoturisme nu se va putea reuşi combaterea dezechilibrului actual din care pietonul a pierdut. Chiar dacă nu toţi sunt automobilişti, pietoni sunt însă absolut toţi cetăţenii şi logica e simplă. Bucureştiul trebuie să devină dintr-un oraş cu destinaţii între care te deplasezi făcând curse de automobile un oraş cu spaţii decente, sigure şi curate la fiecare pas.