Scurta și nefericita viață a lui Elizabeth Windsor

09 sept. 2022
24230 Afișari
Scurta și nefericita viață a lui Elizabeth Windsor
Scurta și nefericita viață a lui Elizabeth Windsor

Pentru a se oferi drept monarhul de care ea a simțit că Marea Britanie are nevoie, Regina Elisabeta a doua a sacrificat o viață obișnuită și multe alte lucruri minore pe care cei mai mulți dintre noi le iau de bune.

Aceste vorbe nu îmi aparțin. Ele deschid un articol excepțional scris de Otto English (pseudonimul lui Andrew Scott), pe care l-am citit în această dimineață pe politico.eu și care celebrează de o manieră elegantă și privată, că altfel nici nu avea cum, viața Reginei Elisabeta. Titlul este, de asemenea, cel original. Articolul în limba engleză îl puteți găsi aici. Pentru nevorbitorii acestei limbi, voi traduce în continuare în linii mari articolul original.

Elizabeth Alexandra Mary Windsor a avut, în mod curios, o viață dublă, jucând rolul Reginei Elisabeta a II-a, o figură onorabilă care a purtat coroane, care a deschis parlamente, care i-a întrebat pe participanții la tot felul de petreceri în tot felul de grădini cine sunt și cu ce se ocupă, care a devenit șeful de stat al peste 150 de milioane de oameni din Papua Noua Guinee și până în Canada, al cărei portret este imprimat pe bancnote și care este una dintre cele mai cunoscute personalități ale timpurilor domniei sale.

Regina a fost un reper, an icon, în adevăratul sens al cuvântului. I-a inspirat pe Andy Warhol, a inspirat șervețele pentru ceai, i-a inspirat pe cei de la Beatles și poeți precum John Masefield sau Simon Armitage. Sex Pistols au cântat God Save the Queen în 1977, spunând că nu e domnia sa nu e o ființă omenească, iar declarația e destul de convingătoare, deși atunci piesa a fost interzisă de BBC. 

Lăudată la nivel global, a stat lângă Dalai Lama și lângă papi și i-a determinat chiar pe unii republicani să nu mai ceară atât de virulent sfârșitul monarhiei și chiar să recunoască faptul că Regina a făcut o treabă extraordinară.

Aceste reușite ale Reginei se datorează, nu în mică măsură, capacității domniei sale de a face o virtute din tăcere. A refuzat să fie intervievată sau examinată și a rămas tăcută, în timp ce alte figuri regale spărgeau pereții discreției. Regina și-a păstrat alter egoul, pe Elizabeth Windsor, într-o zonă foarte vagă și privată și, din această cauză, e dificil să îi scrii povestea vieții și aproape imposibil să spunem cine se afla sub toate acele pălării, rochii și bijuterii. Regina a fost o abstractizare, un rol ca oricare alt rol pe care Elizabeth Windsor l-a interpretat ca un adevărat expert.

A fost născută prin cezariană pe 21 aprilie 1926 de către mama ei, Ducesa de York pe care, de asemenea, o chema Elizabeth. Obiceiul de la vremea respectivă a cerut ca Sir William Joynson-Hicks să fie prezent în camera în care a avut loc nașterea, pentru a se asigura că cineva nu va înlocui copilul cu un altul care nu era de sânge regal. La momentul nașterii, era a treia pe linie succesorală la tron, unchiul său Edward fiind cel care urma să fie rege.

Mai mulți dintre cei care s-au ocupat de biografia spun că a avut o copilărie normală în centrul Londrei, dar, de fapt, la adresa unde a copilărit, 145 Picadilly, e un mic palat cu 25 de dormitoare, sală de bal, bibliotecă și o grădină imensă. Fotografiile de la vremea respectivă le arată pe Elizabeth și pe sora ei Margaret împreună cu mama și cu tatăl lor, dar, de fapt, acestea două erau crescute de o armată de servitori, principalele responsabile de îngrijirea lor fiind două dădace: Clara Night ,care iubea disciplina și care le-a insuflat frica și bunele maniere, și Margaret MacDonald, cea de-a doua dădacă.

MacDonald a fost singura persoană din afara familiei regale căreia i s-a permis să o strige pe Elizabeth folosindu-i porecla, Lilibet. Primul cuvânt al lui Elizabeth a fost Bobo și i-a fost adresat lui MacDonalds, cu care a și împărțit dormitorul până la 11 ani. Lui MacDonald i-a rămas porecla Bobo. În fiecare dimineață, MacDonald îi ducea lui Elizabeth o ceașcă de ceai, hainele cu care urma să se îmbrace și îi pregătea baia. MacDonald și-a dedicat viața reginei și a rămas alături de aceasta până la moartea ei, în 1993. Dacă s-ar fi căsătorit, MacDonald și-ar fi pierdut jobul de dădacă. Nu a făcut-o.  

În ultimii ani din viață, MacDonald a avut un statut unic la Palatul Buckingham. Avea propriul apartament și nicio îndatorire. Petrecea foarte mult timp cu regina, fiind mai apropiată de aceasta decât oricine altcineva, inclusiv unele rudele de gradul I. Și atât se știe. Dădaca nu a dat niciun interviu și nu a discutat cu nimeni despre relația ei cu regina. Admirabil, dar frustrant pentru cei care și-ar fi dorit să afle câte ceva despre copilăria și adolescența reginei.

Nu la fel de discretă a fost Marion Crawford, guvernanta lui Elizabeth și Margaret, un fel de Mary Poppins căreia i se spunea Crawfie. Dacă Bobo era un fel de mamă surogat, Crawfie a fost un fel de soră mai mare, un model și o prietenă care s-a retras din activitate în 1947, când cele două surori erau suficient de mari și nu mai aveau nevoie de o guvernantă. Doi ani mai târziu, a acceptat oferta de a scrie cartea The Little Princess și care a făcut vâlvă când a fost publicată în 1950.

Cu toate că aprobase proiectul, regina mamă a considerat că Marion Crawford a întrecut măsura și a decis ca aceasta să fie ignorată de familia regală. Această decizie a fost luată deși familia regală era pusă într-o lumină foarte pozitivă în carte. Ceea ce a deranjat, cel mai probabil, au fost vreo două fraze din care se putea deduce că Regele George VI, tatăl lui Elizabeth, își mai pierdea cumpătul în timpul celui de-al doilea război mondial. To do a crawfie a devenit sinonim cu a trăda la palat. Impactul asupra lui Crawford a fost uriaș. A încercat să se sinucidă de două ori și s-a mutat aproape de Balmoral în speranța că într-o zi se va întâlni cu Elizabeth și se vor împăca. Nu s-a întâmplat. A murit în 1988. Nu se știe cum a fost afectată Elizabeth de această poveste, nici dacă a jucat un rol în perpetuarea tristeții fostei guvernante. 

În 1939, când avea 13 ani, Elizabeth l-a cunoscut pe viitorul ei soț, Philip care avea 19 ani și provenea dintr-o familie cu o natură destul de dubioasă. Philip era un prinț grec exilat la Paris și care se distanțase de familia sa. Trei dintre surorile sale se căsătoriseră cu naziști, tatăl lui își trăia a doua sau a treia tinerețe distrându-se la Monte Carlo, iar mama lui fusese declarată nebună. Philip și-a găsit casa în UK, iar în Elizabeth a găsit devotament. Cei doi au corespondat pe toată durata războiului. Într-o scrisoare adresată unei verișoare, Elizabeth spunea că a întâlnit un zeu viking.

Nu se știe ce și-au scris cei doi, dar se știe că regina mamă nu avea încredere în Philip și îl poreclise Hunul. În ciuda acestui fapt, cei doi s-au logodit în 1947, fiind ajutați de unchiul lui Philip, Louis Mountbatten. Există o scrisoare de 4 pagini pe care Elizabeth i-a trimis-o lui Betty Shawn în 1947, în care povestește despre dansat în cluburi de noapte și despre cum au fost urmăriți de un fotograf. Din scrisoare se simte că Elizabeth era îndrăgostită.

S-au căsătorit în noiembrie 1947. Nunta a fost prezentată ca fiind una în regim de austeritate din cauza războiului recent încheiat, dar nu a fost deloc așa, căsătoria celor doi devenind un motiv de festivități de-a lungul și de-a latul țării. Cei doi miri au primit 2500 de cadouri, inclusiv un șal de la Gandhi. Au făcut repede 2 copii, Charles și Anne și, între 1949 și 1951, au locuit în Malta, unde era înrolat Philip. Bobo a fost cu ei, într-o casă cu 6 dormitoare.

Un an mai târziu a devenit regină. Eticheta impusă de noua poziție a lui Elizabeth a schimbat complet dinamica cuplului, Philip devenind o nenorocită de amibă (cuvintele îi aparțin), în timp ce regina avea o grămadă de îndatoriri. Se pare, dar nu se știe, că Prințul Philip a avut o adevărată criză existențială din această cauză și că a avut mai multe aventuri chiar până prin 1980. Între timp, regina s-a împrietenit temeinic cu Henry Herbert, conte de Carnarvon. Evident nu se știe dacă cei doi au avut o aventură. Dar se speculează. Între timp, au mai apărut 2 copii, Andrew și Edward. Copiii se considerau norocoși dacă își vedeau părinții o jumătate de oră pe zi.

Deși membrii familiei Windsor se străduiau să pară uniți, în documentarul TV în care au apărut în 1969 s-a văzut că nu sunt. S-a văzut crisparea e a fi împreună. Philip se plângea de fripturile făcute de regină, iar Edward plângea că îl lovise Charles cu arcușul de la violoncel. Un dezastru de PR. De altfel, copiii cei mari ai familiei au fost hăituiți de presă, iar viețile lor private au prezentat decade la rând interes pentru publicații. 

Restul, tot ce a urmat, după căsătoria lui Charles cu Lady Di, ne este destul de cunoscut. Printre puținele momente în care regina a arătat ce simte și ce opinie are a fost când le-a luat titlurile nobiliare lui Lady Di și lui Sarah Ferguson, cea de-a treia soție a lui Andrew, fiul preferat al lui Elizabeth, în ciuda tuturor greșelilor acestuia.

 Prin urmare, acum, la sfârșit, viața reginei rămâne o enigmă. Ce se știe despre domnia sa e că în esență se considera o femeie de la țară, că era tenace, că iubea caii și oamenii care iubeau caii, că iubea câinii și oamenii care iubeau câinii și că era vitezomană. Atât. Nu mai bine.

Cookies