Scumpirea biletelor STB era „un act de dreptate” în perioada interbelică. Nici atunci, ca nici acum, nu se găseau bani pentru plata salariaților

04 apr. 2026
1180 afișări
Scumpirea biletelor STB era „un act de dreptate” în perioada interbelică. Nici atunci, ca nici acum, nu se găseau bani pentru plata salariaților
Scumpirea biletelor STB era „un act de dreptate” în perioada interbelică. Nici atunci, ca nici acum, nu se găseau bani pentru plata salariaților | Sursa foto: STB

Majorarea tarifelor pentru transportul public nu este o problemă nouă. Încă din perioada interbelică, conducerea STB se confrunta cu dificultăți financiare majore, iar scumpirea biletelor era justificată ca fiind „un act de dreptate”.

Problema principală de atunci este familiară și azi: lipsa fondurilor pentru funcționarea sistemului și pentru plata angajaților. Societatea „lupta cu mari greutăți ca să se poată menține”, în condițiile în care „scumpirea crescândă a materialelor și mânei de lucru” afecta grav bugetul. Salariile erau prea mici, iar presa vremii relata că personalul STB, „omenește salariat acum doi ani, când avea minimum 3.500 lei lunar, (era) insuficient plătit astăzi”.

Biletul STB se tot scumpește de 100 de ani

Un articol din perioada interbelică ne spune că cea mai mare parte din veniturile din biletele de tramvai mergea către angajați. „Având peste 10.000 salariați, mai mult de trei sferturi din buget este consumat de plata personalului”. Cu toate acestea, resursele nu erau suficiente, iar majorarea tarifelor devenea inevitabilă.

În plus, infrastructura necesita investiții urgente. STB avea „neapărată nevoie de aproximativ 1.160.000.000 lei” pentru modernizare. Adică urmau să se cumpere noi vagoane și autobuze și să se construiască depouri și ateliere unde să se repare mijloacele de transport care deveneau „bătrâne”. Autobuzele, de exemplu, aveau o durată de viață limitată: „după cinci ani, autobuzele au început să sune strident și anunțau vremea înlocuirei”:

Sursa foto: STB
Sursa foto: STB

Criza materialelor forțează „actul de dreptate”

Problemele de aprovizionare din perioada interbelică trebuie înțelese în contextul economic mai larg al anilor de după Primul Război Mondial și al crizelor care au urmat. Industria europeană își revenea greu, iar lanțurile de producție erau instabile. Iar România depindea în mare măsură de importuri pentru componente esențiale, de la cauciucuri la diverse piese de schimb. În aceste condiții, întârzierile în livrări și lipsa stocurilor deveneau o normalitate, nu o excepție, și afectau direct funcționarea transportului public din București.

Pentru STB, situația era cu atât mai dificilă cu cât parcul auto era în plină transformare. Autobuzele mai noi și mai „dependente” de piese standardizate aveau nevoie de întreținere constantă. Spre deosebire de tramvaie, care aveau o durată de viață mai lungă și o infrastructură mai stabilă, autobuzele se uzau rapid, mai ales din cauza drumurilor. Iar lipsa cauciucurilor devenea critică.

Această criză de aprovizionare avea un efect în lanț: vehicule scoase din circulație, frecvență redusă a curselor, aglomerare și nemulțumirea călătorilor. În același timp, STB era obligată să aloce resurse suplimentare pentru reparații improvizate și pentru prelungirea duratei de viață a echipamentelor existente. În lipsa unor soluții rapide de import sau producție internă, presiunea financiară creștea constant, iar majorarea tarifelor apărea ca una dintre puținele măsuri imediate prin care instituția putea încerca să-și mențină funcționarea.

Te-ar mai putea interesa și:

Cookies