BAZAR

Scriitoarea Hedi Fried, supravieţuitoare a Holocaustului:“La 77 de ani, am învăţat a doua oară limbă română”

Născută în Sighet, Hedi Fried a fost deportată, împreună cu familia, la Auschwitz, în 1944.

Părinţii au fost ucişi acolo la puţin timp. “Mama mi-a zis să am grijă… apoi s-a oprit. Am ştiut că vrea să zică să am grijă de sora mea Livia. Dar a spus: să aveţi grijă una de cealaltă”, poveşteşte în filmul documentar Ultimul supravieţuitor, care a avut premieră în România, aseară, în deschiderea Festivalului de Film Evreiesc.
Când s-a făcut trierea oamenilor ce ar urma să supravieţuiască, Hedi îl ruga în gând pe ofiţerul german din faţa ei să le ia pe amândouă…  Dumnezeu a fost cu ele, le-a ţinut aproape până acum. “Dacă Livia nu ar fi supravieţuit, mă duceam singură la gazare”…

Pe 15 aprilie 1945, după un an de chinuri crude prin lagărele de la Auschwitz-Birkenau şi Bergen-Belsen, cele două surori emigrează în Suedia.

Primul psiholog din lume care s-a ocupat de terapia supravieţuitorilor Holocaustului

Pentru şansa dată, Hedi Fried s-a făcut psiholog. A fost primul psiholog din lume care a constituit grupuri speciale pentru psihoterapia supravieţuitorilor Holocaustului. Aşa a şi ajuns unul dintre protagoniştii filmului documentar „Ultimul supravieţuitor”, regizat de americanii  Michael Pertnoy & Michael Kleiman.

“Nu poţi învinge, dar poţi învăţa să trăieşti cu trauma asta”, spune Hedi Fried. Primul grup l-a înfiinţat în 1984, era ceva nou pentru lumea întreagă, pentru că oamenii nu îşi dădeau seama că supravieţuitorii aveau probleme ce puteau fi rezolvate prin terapie. Apoi, alţi psihologi au înfiinţat, la rândul lor, astfel de grupuri în ţările în care mai trăiesc supravieţuitori.

“Aşa am ajuns să primesc un telefon, de la un regizor american. Mi-a zis, sunt tânăr, am 23 de ani, nu am experienţă. Era prin 2007.  Despre mine se mai făcuseră reportaje, dar un film documentar, nu. M-am gândit că dacă tot nu are experienţă, nu are rost. Aşa că i-am spus că nu am timp. În acelaşi timp, i-am spus şi că o să ajuns în SUA, la un congres”.

Când a ajuns în Baltimore, tânărul regizor o aştepta cu tot cu cameră de filmat în clădirea unde se ţinea congresul.

Și aşa a început filmul…

„Fiecare om contează, uitaţi-vă la mine, am ajuns la 87 de ani”

“În 1945, când am fost eliberată, am spus că niciodată nu se va mai întâmpla aşa ceva în lume”, povesteşte Hedi Fried. „Fiecare om contează, uitaţi-vă la mine, am ajuns la 87 de ani. Niciodată n-am crezut că o să trăiesc atât şi încă mai şi lucrez. Predau cursuri în continuare”.

A scris patru cărţi despre viaţa sa. Nu are timp să povestească despre fiecare câte ceva, e foarte mult şi “timpul nu mă lasă”.  Ultima se numeşte „Frânturi dintr-o viaţa. Drumul la şi de la Auschwitz”, scoasă de Editura Vremea.

Scriitoare a ajuns fără să îşi propună vreodată. “Când am decis să scriu prima carte, nu m-am crezut deloc capabilă, dar trebuia să scriu pentru copiii mei. Ca să afle ce s-a întâmplat. Totul a pornit datorită unei prietene care mi-a zis că trebuie să scriu pentru public”.

Ambiţie la 77 de ani

“Nu ştiai niciodată ce e bine să faci şi ce e bine să nu faci. Era o lume ilogică. Dacă eu şi sora mea nu am fi fost împreună, nu am fi supravieţuit. Și azi locuim apropae una de alta şi avem noroc, avem o familie mare cu mulţi nepoţi”.

A ajuns să înveţe, pentru a doua oară, limba română, la 77 de ani, pentru că trebuia să vină în România să îşi lanseze una dintre cărţi. “Eu oricum învăt foarte uşor limbile străine”. Din ce am numărat în film, ştie cel puţin cinci.

Când i s-a spus că va avea traducător în România, s-a ambiţionat. A început să citească din nou cărţi în limba română şi a reînvăţat rapid cuvintele. Acasă, mică fiind, la Sighet, a vorbit mai mult maghiara.

„Din păcate, limba mea maternă nu era româna. Părinţii mei vorbeau ungureşte. Am învăţat româna, pe limba ţăranilor, în vacanţă, la bunica, cu copiii de pe uliţă. La şcoală am fost apoi pedepsită pentru că vorbeam urât limba română. Iar în 1940, când au ocupat ungurii Transilvania, nu m-a mai întrebat nimeni ce vreau şi am fost forţată să vorbesc numai în maghiară. Acum, sunt foarte fericită că ştiu să vorbesc româneşte”.

“Patru tragedii. Patru călătorii. Un singur scop”

Filmul documentar care, iniţial, ar fi trebuit să fie doar despre Hedi şi-a modificat scenariul în timp. Regizorii au făcut, în final, o combinaţie destul de ciudată între vieţile a încă 3 personaje, care au trăit, la rândul lor, alte trei drame.  Lansat sub logo-ul “Patru tragedii. Patru călătorii. Un singur scop”, documentarul „The Last Survivor” abordează ideea de genocid urmărind viaţa câtorva supravieţuitori ai atrocităţilor în masă din secolul XX şi XXI precum Holocaustul din timpul celui de al doilea Război Mondial, masacrul din Rwanda, când în 1994 au murit 800.000 de oameni sau cel din Darfur (Sudan) care la începutul anilor 2000 a făcut alte câteva sute de mii de victime. Oferind exemplul real al unor supravieţuitori care au devenit militanţi activi pentru trezirea conştiinţei civice care se poate împotrivi unor asemenea crime, filmul devine un prilej de a învăţa din greşelile trecutului.

Metafora uriaşă a unei păduri ce îşi înfige cu disperare rădăcinile în pământ

“În fond, despre ce ultim supravieţuitor vorbim? Poate că ar fi cazul să apelăm la metafora unei uriaşe păduri care îşi înfige cu disperare rădăcinile în pământ. Este o imagine foarte dragă celor care au scăpat din ghearele morţii şi cu care am stat de vorbă”, spune unul dintre regizorii filmului, Michael Pertnoy. “Este într-un fel expresia triumfului lor asupra unei lumi care a vrut să-i distrugă atât pe ei cât şi pe urmaşii lor. Sigur că timpul care ne este acordat pe pământ e limitat şi că nu ne va fi dat să ne întâlnim cu ultimul supravieţuitor, dar putem fi siguri că, dacă vorbim suficient de tare, vocile noastre vor fi auzite chiar şi atunci”, mai spune Pertnoy.


Recomandarile noastre

Parteneri

Back to top button