Școala vieții până la 23 de ani

O parte dintre dumneavoastră poate că ați mustăcit un pic la citirea titlului. Alții ați pufnit mai subtil sau mai tare, în funcție de propriile percepții despre vârstă. Ce școala vieții are un tinerel de 23 de ani? Tindem să fim foarte înțelegători cu oamenii care se apropie de vârsta de mijloc când spun ”da, dar sunt un suflet tânăr”, ”nu mă simt de 55”, ”nu-mi vine să cred când a trecut timpul”. Nu e la fel când auzi un tinerel când îți spune că el nu se simte de 21, 22, 23. Spunem că e ipocrit, că nu-și trăiește tinerețea, că oare ce poate fi mai frumos de atât și că oare care o fi problema lui de nu poate să accepte realitatea. Și uite aici se rupe filmul. 

Nu este despre a nu accepta realitatea, este despre ce simți în interior, unii simt la 60 că au suflet de copil, alții simt la 20 că au suflet de bătrân. Problema este că, dacă prima sună frumos, a doua sună urât. De ce oare ar ”vrea” un om tânăr să se simtă ca un bătrân? Ce-i lipsește? Oare vrea să moară mai repede? Oare s-a săturat de viață? Ce nu-i convine? Și asta nici măcar nu are treabă cu durata vieții, ci cu trăsăturile specifice vârstei interioare. Nici nu-i lipsește, nici nu vrea să schimbe realitatea, nici nu are vreo explicație logică, ci pur și simplu simte. Simte când se uită la oameni cu ochi blânzi mai degrabă decât iscoditori, simte când acceptă că lucrurile au multe fațete și trebuie tratate cu răbdare, simte când preferă liniștea unui ceai cald și a unei cărți în locul unei petreceri cu râuri de vodcă și dans nebun. Simte. 

Andrei la 23

Am vorbit iar la persoana a treia, cum am vorbit și pe Facebook în postarea de ziua mea. ”Andrei la 23.” Pe bună dreptate, cea mai bună prietenă a mea m-a întrebat dacă sunt conștient că am vorbit despre mine la persoana a treia. Am tresărit un pic, am procesat câteva secunde și mi-am dat seama că nu, de obicei chiar mi se pare nepotrivit ca cineva să vorbească despre sine la persoana a treia. Și iată că am făcut-o. Am folosit o formă de distanțare față de mine însumi. Am făcut ceea ce se cheamă ”disidentification”. Ceea ce, psihologic, e un semn. Un semn că ceea ce spui despre tine nu se simte, că nu e cumva potrivit. Nu știu dacă există în vreun manual psihologic, dar cum o parte dintre semenii noștri au disforie de gen, eu cred că alții dintre noi au disforie de vârstă. Până la urmă, tot o incongruență între o trăsătură biologică și una culturală intervine și în acest fenomen.

În același timp, alții mai pregătiți într-ale științelor comportamentale ar putea spune că mi-am construit un sistem de credințe care mă ”ține captiv” într-un set de percepții eronate despre propria vârstă. Eu aș recunoaște că nu doar un sistem de credințe, ci chiar un sistem social. Media de vârstă a celor 5 prieteni ai mei cei mai buni este de 47 de ani. Deci, oamenii cu care eu petrec cel mai mult timp, oamenii cu care vorbesc despre toate ofurile mele, cu care glumesc, ies la cafea, râd, plâng, mă plimb, plec în lume, pun țara la cale și orice altceva se mai întâmplă într-o prietenie sinceră puteau foarte bine să îmi fie părinți. Și nu unii timpurii, m-ar fi făcut la 24 de ani.

Pe Google, în limba română nu am găsit nimic despre ”disforia de vârstă”, însă în limba engleză este articolul unei tipe care spune că ”e pe bune”, ea simțindu-se mult mai tânără, iar printre primele rezultate mai găsim o clarificare referitoare la faptul că nu există studii despre tema asta, că ”disforie” e un termen care implică suferință, deviație de la normalitate și traumă și că ”Sentimentul ăsta nu este normal. Astfel de oameni au probleme cu acceptarea de sine în general”.

De la agonie la extaz

Singura chestie în care ne putem încrede este că nu există studii științifice despre tema asta care să fie confirmate pe eșantioane mari de oameni, restul fiind doar păreri ale unora pe internet, însă niște lucruri pot clarifica apelând la două discipline pe care le iubesc în egală măsură: istoria și psihologia. Mai exact – istoria psihologiei și psihiatriei și un pic de etimologie. Am folosit ”disforia de vârstă” pentru că este cel mai ușor comparabilă cu ceva ce deja știm, și anume ”disforia de gen”.

Analogiile nu sunt, însă, fericite întotdeauna, asta pentru că, în primul rând, conceptul de ”disforie de gen” apare abia în ediția din 2013 a manualului de diagnostic psihiatric DSM, ca înlocuire a termenului ”tulburare de gen”. Deși, încercarea a fost aceea de a reduce din stigma cu care se confruntă persoanele care simt că nu s-au născut în corpul potrivit (sex feminin, identificare ca fiind bărbat sau sex masculin, identificare ca fiind femeie), trecerea de la tulburare la disforie nu a fost chiar un salt măreț – disforie venind din greaca veche de la cuvântul ”dusphoria”, care înseamnă durere mare, fiind format din ”dus” – rău și ”phero” – a căra. Reiese de aici că disforie înseamnă a căra ceva dureros, care îți face rău. Avem și un antonim al cuvântului disforie, și anume, v-ați prins – euforie. Euforie vine de la ”eu” – care înseamnă în greacă ”bine” și ”phero” – a căra, prin urmare euforia înseamnă a te simți bine.

Euforia de vârstă

Eu nu simt nicio suferință de pe urma faptului că mă simt mai bătrân pe interior. Da, mă simt uneori neînțeles de ceilalți, dar am învățat că oamenii care mă iau de la început cu ”drăguțule”, ”vai, ce mic ești” și alte asemenea nu mă jignesc, ba chiar încearcă să fie prietenoși. Cândva, începeam să povestesc câte am făcut, prin câte am trecut, ce realizări am eu, încercând să demonstrez că fac ”treburi de oameni mari”. Pe bună dreptate, era inutil. Dacă e nevoie să faci prea multe demonstrații în fața cuiva doar ca să te placă, mai bine renunți de la început.

Ca om mi-a fost mai ușor, mi-am făcut prietenii despre care vă spuneam mai sus și mă simt foarte bine așa, ca antreprenor e o provocare pe alocuri, mai ales în domeniul serviciilor educaționale și al consultanței, dar pentru generația mea precocitatea devine deja o trăsătură puternică. O știu și pe aia cu ”oricâte cărți ai citi, tot trebuie să treci prin lucruri ca să le înțelegi” și deși cred că ”ai atâtea vieți câte cărți ai citit”, sunt perfect de acord că viața reală nu va ezită să mă surprindă și să mă învețe lucruri, deși am în medie cam 135 de vieți pe an. Abia aștept, faptul că mă simt mai bătrân, nu înseamnă absolut deloc că am trăit 80 de ani și că știu totul, poate știu doar să privesc lucrurile altfel. Sunt foarte recunoscător că pot să spun că nu am ”disforie de vârstă”, ci că am ”euforie de vârstă”, mă simt bine să mă simt mai mare și e fix pe gustul meu să am uneori activități de pensionar. Cine știe, poate când o să am 80 de ani o să am vreo ”euforie de vârstă” și o să mă comport ca la 15 ani. 

Înțelepciunea

În toate încercările noastre disperate de a ne pune în categorii, în cutii și în tipare presetate, în a ne defini pornind de la ”normalitate”, pierdem cu lipsă de luciditate din frumusețea oamenilor din jurul nostru. Faptul că încerc în acest articol să dau nume unor trăiri nu înseamnă că sunt aceste trăiri. Faptul că mă simt mai mare nu schimbă cu nimic lucrurile pentru nimeni altcineva în afară de mine, responsabilitățile cresc întotdeauna direct proporțional cu numărul oportunităților, însă e fascinant să încercăm să ne cunoaștem pe noi înșine, acest ”know thyself” care este temelia filosofiei și psihologiei. Exagerăm pe alocuri cu autonaliza, pe alte părți suntem complet ignoranți, însă demersul în sine este fascinant și este singurul mijloc prin care putem deveni mai înțelepți, fără să fim Dalai Lama și fără să avem 100 de ani. 

Nota B365.ro: La mulți ani, Andrei, care scrie despre lumea văzută de Andrei până la 23!

1. Toamna și nostalgia. De la durere la terapie 
2. Ce faci când nu-ți găsești mama pe nicăieri?
3. Frumusețea se naște în noi. Armonia interioară produce frumusețea exterioară
4. Zgomot – o lume în care aproape doar ne dăm cu părerea