FOTO | Schimbarea reală pe care o aduc infinitele șantiere din București: mobilierul urban semi-permanent numit Gardul – sau „stâlpul galben cu dungi roșii”

M-am lămurit recent de unde uriaşa diferenţă de opinie dintre ce spune primarul şi ce se întâmplă în București, că ştiţi că ne tot zice de sute de kilometri de șantiere deschise. Deci, şantier deschis e orice loc unde s-a făcut împrejmuire de şantier, cum ar veni, nu mai contează dacă se lucrează sau nu acolo. Adică, eu zic că e foarte bine că sunt deschise, dar întrebarea e dacă şi cum se vor închide vreodată. 

Pentru că, uite, nu mai zic de Pompeiu. Dar la Parlament şi pe la rond pe la Coşbuc, mă rog, spre Izvor sunt şi nişte cratere uriaşe – împrejmuite, ce e drept, şi o armată de semnalizări puse unde de ceva luni bune nu e niciodată nimeni. Dar nu ştim nimic despre când se termină. E un oraș în care lucrările există mai ales ca prezență, nu ca activitate.

Șantierele din București –  peisajul urban cu care ne obișnuim

Șantierele astea sunt, de fapt, o categorie aparte de peisaj urban. Apar peste noapte, îți taie din trotuar sau din bandă, îți mută traseul, îți schimbă traseele și reflexele. În prima zi, ai un moment de acceptare: bine, se repară ceva. În a doua zi te obișnuiești. În a treia zi, începi să te întrebi ce se repară, mai exact. În a patra zi nu mai întrebi, doar ocolești. 

Iar după două săptămâni, împrejmuirea devine parte din decor, ca o piesă de mobilier urban, cu o singură funcție clară: să îți amintească faptul că Bucureștiul e mereu pe cale să devină mai bun, dar încă nu azi.

E și mai frustrant pentru că aceste zone împrejmuite nu sunt doar deranjante, sunt și vag umilitoare. Îți cer răbdare, îți cer timp, îți cer să îți reorganizezi drumul, fără să îți ofere în schimb măcar un semn de progres. Nu vezi utilaje, nu vezi oameni, nu vezi un ritm. Vezi doar garduri. E ca și cum orașul ar fi învățat partea ușoară a infrastructurii: cum să blochezi. Partea grea, cum să termini, pare să rămână mereu într-o etapă ulterioară.

În București, șantierul nu mai e o etapă, e un stil de viață. Avem un fel de cultură a provizoratului: împrejmuim, semnalizăm, mutăm traficul, apoi lăsăm locul să aștepte. Și așteptarea asta produce două efecte.

Primul e evident: trafic mai greu, pietoni împinși spre carosabil, timp pierdut. Al doilea e mai perfid: ne obișnuim. Ne obișnuim cu urâtul, cu improvizația, cu ideea că spațiul public e mereu în tranzit și niciodată complet al nostru. 

Şantierele şi lucrările sunt cumva deja parte din peisaj, ceea ce în sine nu e rău, sigur că e nevoie de reparaţii, doar că reparaţiile astea nu se mai termină. Doar se fac împrejmuiri şi gata. Pe mine asta mă depăşeşte. 

Ştiu gropi în curbe pe care dacă nu le ştii îţi rupi maşina, nu mai zic ce se poate întâmpla dacă eşti pe motocicletă. 

Partea care ar putea fi rezolvată fără mari discursuri e simplă și, tocmai de aceea, aproape revoluționară: transparență și ritm. Dacă închizi o bandă, spune de ce. Dacă împrejmuiești un trotuar, spune cât durează. Dacă nu lucrează nimeni o săptămână, explică. Pune un panou real, cu termen, cu responsabil, cu etapă. 

Nu ca să ne liniștești psihologic, ci ca să existe un minim respect pentru timpul oamenilor. În momentul de față, bucureșteanul are impresia că plătește cu nervi și timp pentru ceva ce nu vede.

Asta e, poate, marea dramă: nu șantierele ne omoară, ci șantierele care nu se termină. Și, mai ales, șantierele în care nu se întâmplă nimic, dar care continuă să ocupe spațiu, să îngusteze orașul și să ne amintească, zilnic, că Bucureștiul e mereu aproape gata. Doar aproape.