Scandal fără temei într-una dintre cele mai selecte zone din București

Peste dimineață se întindea bolnavă mohoreala unei zile ce nimeni nu-și dorea să înceapă și care nu anunța nimic din scandalul ce urma să mi se dezvăluie. Ploaia se scremea să nu se oprească, iar cerul își luase privirea de la pământ, căutând în zadar lumina soarelui care-și dăduse duhul încercând să răsară peste București, iar acum zăcea în pântecele deznădejdii, dincolo de orizont, licărind ca pielea palidă și așteptându-și groparii care se zvârcoleau muribunzi în traficul de pe Kiseleff.

Eu, pe de altă parte, nu mai aveam unt. Mă rog, nu eu personal, că nu eram acasă, ci undeva mai spre Bulevardul Aviatorilor, cam pe unde începe Herăstrăul, într-o vizită pe care, între noi fie vorba, mai bine n-o mai făceam. Nu mă jenez față de gazdele mele să spun asta, eșecul a fost mutual. În plus, ambele părți știam deja că nu toate amintirile sunt frumoase și nu, nu contam pe unt să le facă mai pe placul memoriei. 

Încă puțin din preludiul unui scandal în București

Cum nu avea niciun rost să mă îndrept spre propriul meu viitor, acesta neprezentând perspective, m-am dus până la Mega. Printre bucuriile inexistente ale acelei zile s-a numărat faptul că mi-am felicitat decizia de a nu-mi lua adidașii noi și galbeni, de piele întoarsă, deși prognoza susținea că nu o să mai plouă vreo trei zile. Natura a contraizis internetul. Au fost niște zile atât de luminoase în București, că singurul lucru de care am avut chef a fost să-mi alăptez demonii.

Am luat untul, din ăla cu 82% grăsime, dar nu nuanța aia gălbui intens, că ăla e scump, unul mai albicios, am plătit, am ieșit, în stradă oamenii se grăbeau spre locurile de muncă cu fețe de deținuți care se întorceau în lagărele de concentrare, măcar aveau glugi, dar nici ele nu le alungau nefericirea. Unii târau după ei copii pe care nimic nu-i murdărea mai tare decât mocirla educației și nimeni nu sărea cu picioarele în bălți ca să se joace.

Acest spectacol m-a făcut să decid să mă întorc spre amicii mei tot pe unde venisem, adică pe o stradă mai puțin circulată de pietoni, al cărei asfalt era călcat doar de talpa singurătății. Și de doi cetățeni aflați în conflict.

Un scandal fără un motiv evident, dar foarte evident ca scandal

Un dom urla la o doamnă, într-o discuție care îmbrăca haina strâmtă a scandalului. N-am înțeles de ce izbucnise acesta decât atunci când am ajuns foarte aproape de dumnealor, că și eu aveam două glugi, din care una, cea a pufoaicei, foșnea la fiecare pas. 

Scriind fraza anterioară m-am gândit că, cel mai probabil, nu sunt singurul om care preferă, de lene, să șteargă mai multe cuvinte, literă cu literă, atunci când greșește, apăsând butonul acela de ștergere din colțul dreapta al tastaturii, decât să ridice mâna și să mute cursorul în dreptul greșelii, deși asta înseamnă că mai apoi trebuie să rescrie cuvintele șterse.

Da, mă. Și am ajuns lângă acești doi domni, am încetinit pasul și mi-am dat gluga foșnitoare jos, ca să pot identifica mărul discordiei. Doamna, posesoarea unui Fiat 500, parcase greșit. Greșit în sensul că depășise cu două palme zona unde se termina bordura și începea poarta unei case, aspect care îl scosese din minți pe domn. Nu cred că e nevoie să mai spun că aveai loc să ieși și cu autobuzul prin spațiul rămas. Și cu tancul. Chiar și cu un Concorde mai mic.

M-am uitat la casă, minim șase sute de metri pătrați, și m-am gândit cum o fi să ai ditamai casa și, totuși, atâtea spume pe tine. Apoi, din discuție, mi-am dat seama că nu era casa domnului plin de nervi și că dumnealui era doar un angajat pe care îl văzusem în urmă cu 10 minute spălând mașina în ciuda ploii mărunte, lasând zoaiele și clăbucii să se scurgă în stradă. Am vrut să-i zic atunci pe loc: „Nu vă supărați, ați putea să limpeziți zoaiele astea, că vreau să trec.” Dar n-aveam adidașii noi care să-mi justifice cererea. Și nici Calea Domnului nu permite mici răutăți. 

Domnul îi tot reproșa doamnei că nu se face așa, că trebuie să iasă stăpânul, om important, și nu are pe unde să se miște, că a blocat ea JUMA dă poartă. Doamna a zis: Mă scuzați, nu mi-am dat seama, o mut acum. Eeee, nu ți-ai dat seama. De ce ai parcat aici?, a plusat dumnealui. Dă proastă!, i-a răspuns doamna și am simțit-o cum își dă ochii peste cap, deși o vedeam doar de la spate. Mă scuzați, a repetat. Ce mă scuzați? Niciun mă scuzați. Învățați (aici ceva vulgar), ai dreacu să fiți, să aveți un pic de bun simț, cretinilor! BUN SIMȚ! 

Am văzut-o pe doamna din față când s-a urcat în mașină. A făcut o mutră din aia, cum să explic, dumneaei era deja sătulă cu mult înainte s-o ia omul ăsta la… A oftat și a plecat, iar în urma dumneaei a rămas această frumoasă lecție de bun simț, plutind în aer ca noaptea minții de la care toți învățăm ce mișto e să ai o putere cât de mică asupra altuia când îți lipsește complet puterea asupra ta. 

Untul e bine mersi, mersi de întrebare, iar vremea din ultimele zile descrie foarte bine amarul pe care îl văd în ochii multor bucureșteni care adoptă scandalul în locul blândeții. 2025 a fost, cel puțin până acum, un scandal din ăsta mocnit. Să ne rugăm împreună ca el să se stingă și să nu explodeze și ca viitorul să ne facă mai toleranți.

Doamne ajută și Doamne ferește până când scandalul ne părăsește. Adișorul Rescandalatorul.

Sursa foto București: Dreamstime