Să vorbesc cu tine să te duci la Teatrelli. Rămâi fără oxygen, nu alta!

30 nov. 2022
349 Afișari
Să vorbesc cu tine să te duci la Teatrelli. Rămâi fără oxygen, nu alta!

Un fel de motto: Ei bine, ăla blond, cu barbă, de respiră greu (din lipsă de oxygen, desigur), îl știi… Era bărbat-su, mă!

În general evit, dintr-o pornire lăuntrică, fără vreo justificare obiectivă, piesele de teatru cu puțini actori, trei fiind minimul de siguranță. Sau poate e prea mult spus evit, dar în mod clar astfel de spectacole nu ocupă primele locuri în lista mea de priorități. O fi pentru că, pe măsură ce numărul personajelor scade, crește șansa unei dezamăgiri? Cum ar veni, dacă dintr-o distribuție de 10 actori îți displace unul, se cheamă că ai apreciat, totuși 90%, nu? Dar dacă dă chix unul din doi, avem un spectacol ratat. În fine, prejudecăți de ignorant, dar, spre deosebire de alte domenii, în teatru e atât de plăcut să-ți contrazică realitatea astfel de feeling-uri…

Ei bine, dacă admitem că și piesele în doi sunt de vizionat (la one-man-show-uri încă nu mă încumet!), trebuie să știți că rareori relația e de tip solo-acompaniament, cei doi protagoniști fiind îndeobște la fel de importanți în economia spectacolului. Pe măsură ce numărul de personaje scade, importanța textului în sine crește, sau mai bine zis crește nivelul de percepție al publicului. E mult mai ușor să simți când replicile scârțâie în doi, decât dacă e scena plină. Și al doilea element aparte este acela că prestațiile actorilor nu mai contează atât de mult în mod individual, cât contează tandemul, relația dintre personaje. 

Există și un caz particular, și cu asta punem punct acestui obositor intermezzo teoretic, când actorii sunt parteneri nu doar pe scenă, ci și în viață. Ceea ce poate genera un plus de autenticitate, așa cum numai la doi oameni care împart nu numai scena poți găsi, dar și riscuri, pentru că și minusurile din viața „civilă” pot avea repercusiuni. Aceste riscuri sunt poate și motivul pentru care nu întâlnim foarte des astfel de situații, chit că în lumea teatrului există suficient de multe cupluri.

Antoaneta Cojocaru și Daniel Pascariu în Oxygen, la Teatrelli

Despre un astfel de cuplu aș vrea să vă vorbesc aici. I-am văzut pe Antoaneta Cojocaru și pe Daniel Pascariu, în urmă cu ceva vreme, în „Oxygen”, o montare „autodidactă” a celor doi actori după un text de Ivan Vîrîpaev, un dramaturg rus care pe mine mă lasă destul de rece. Libretul este în fapt o metaforă în formă continuată despre dragoste, și desigur despre oxigenul care întreține focul iubirii, dar mi-a atras atenția interpretarea. Era între cei doi o chimie extraordinară, așa cum nu mi-a fost dat să văd de prea multe ori. Chiar m-am gândit că, dacă aș fi soțul Antoanetei, aș fi teribil de gelos când aș vedea așa ceva pe scenă. Ei bine, din documentarea ulterioară am aflat că Daniel este chiar soțul ei, și atunci m-am mai liniștit.

N-am scris nimic atunci, pentru că nu-mi găsisem „detonatorul”, dar am rămas cu amintirea unui cuplu mișto de actori, undeva printre sinapse. A venit însă suficient de repede recidiva, și de data asta am fost chiar la premieră. Un nou „pas des deux” pe un text însă mult mai ofertant, al Anei Maria Bamberger, o autoare originară din România, relocată la Paris și Hamburg și care este jucată cu succes pe importante scene europene. 

Să vorbesc cu tine” este o alegorie care surprinde cheia tuturor poveștilor de dragoste, și anume comunicarea între parteneri, care poate face diferența între agonie și extaz. Nu este un text puternic, cu replici memorabile, cu tensiune și suspans, dar este un text subtil. Care se încheagă gradual, lăsând un important spațiu de manevră regizorului, actorilor, ba chiar și scenografului. Iar aici se cuvine să-l amintim pe Vladimir Turturică, cel care a făcut un decor senzațional, foarte cool, foarte fresh, dar nu ermetic și nici măcar minimalist. Conține, desigur, și proiecții video, dar într-un mod ingenios, nici pe departe atât de intruziv ca în cazul altor reprezentanți ai „noului val”. 

Antoaneta Cojocaru și Daniel Pascariu în Să vorbesc cu tine, la Teatrelli

În fine, jocul și joaca actorilor, pentru că ei sunt și regizori (nu știu dacă în „cote” egale), sunt „quelquechose-ul” unui spectacol de această dată fascinant. Și nu pentru că fiecare spectator s-ar putea regăsi, total sau măcar parțial, într-unul dintre personaje, asta desigur pentru cine are timp de astfel de introspecții cu răsuflarea tăiată, ci pentru că Antoaneta și Daniel sunt, ca să parafrazez un vers celebru, foarte privibili! Mai pe românește, e o încântare să-i vezi jucând împreună. Singurul meu regret este că în coloana sonoră a spectacolului, n-au găsit o cale prin care să includă și ceva cântat de ei, sau măcar de Daniel. Dar putem trăi cu asta și abia aștept să revăd acest spectacol. Ceea ce vă doresc și vouă!

Pentru „Oxygen”, detalii, program și bilete – aici!
Pentru „Să vorbesc cu tine”, detalii, program și bilete – aici!

Nota redacției: Dacă vreți o gură proaspătă de oxigen în Bucureștiul acesta atât de poluat, mergeți pe mâna lui Radu. Ca de exemplu, la:

Liliom, la Centrul Cultural Lumina
Locotenentul din Inishmore, la Teatrul Mic
Ținutul din Miezul Verii, tot la Teatrul Mic

Cookies