S-a găsit vinovatul: femeia ucisă care n-a vrut să poarte brățară de protecție

De ceva vreme încoace, cum e ucisă o femeie, cum aflăm că a refuzat să folosească monitorizarea electronică.  Ca şi cum asta justifică moartea. Ca şi cum e şi vina ei că a murit. Ca şi cum e şi vina ei că statul se dovedește incapabil să o protejeze.

Dar oare s-a gândit cineva oare de ce refuză?  Să fie oare posibil să le fie frică, să nu aibă încredere în eficiența autorităților și a sistemului de justiție, ceea ce le face să creadă că brățara ar fi inutilă, deoarece agresorii adesea încalcă ordinele de protecție fără consecințe imediate? Nooo, n-are cum. Refuză aşa, aiurea în tramvai şi, dacă au refuzat, asta e, nu le mai protejează nimeni. 

Niciun fel de empatie nu transpare din comunicările astea oficiale, mi se pare cu adevărat revoltător.  Adică asta e, noi ne-am făcut treaba, n-ai vrut, n-ai vrut. Fata asta din Teleorman a reclamat inclusiv că a fost violată de fostul soţ.  Să recapitulăm un pic. 

Mihaela, mamă a trei copii, a fost ucisă cu 15 lovituri de cuțit de fostul soț, în timp ce-și ținea în brațe copilul cel mic, de 2 ani, în comuna Beciu, județul Teleorman.

Mihaela avea un ordin de protecție emis împotriva agresorului, care însă nu purta brățara electronică de monitorizare, deoarece ea a refuzat această măsură de protecție.

Mihaela a făcut plângere pentru răpire și viol, acum 2 luni,  însă poliția a considerat că nu sunt necesare alte măsuri preventive, în afara ordinului de protecție.

Mihaela a sunat de mai multe ori la 112 pentru a sesiza încălcări ale ordinului de protecție, comise de fostul soț.

Mihaela a fost ucisă în stradă. La fel ca Teodora, ucisă în stradă, în Cosmopolis la începutul verii. 

Camelia, Laura, Diana, Mariana, Anda sunt alte nume de pe lista de peste 50 de  femei care nu mai sunt. Pentru că le-au ucis partenerii sau foştii parteneri, deşi ele mai multe dintre ele ceruseră ajutor autorităţilor. Doar că nu l-au primit. 

Acum, desigur, iar aflăm că se fac anchete, se dau mesaje mobilizatoare, se fac statistici. Nimic din astea nu va reduce, de exemplu, frica uriașă legată de consecințele acceptării brățării: teama ca agresorul să afle detalii despre măsura de protecție și să devină și mai agresiv. 

Anxietatea și stresul legate de situația lor dificilă pot determina evitarea unei măsuri care le-ar aduce în gura lumii, ce-o să spună familia, ce o să spună ceilalţi, rufele se spală în familie, amici, să nu ne facem de râs. 

Pe lângă că sunt abuzate, frica lor e că vor deveni şi paria în faţa celor care le mai sunt aproape. Şi vii tu, poliţie, şi menţionezi de fiecare dată că au refuzat să poarte brăţară de protecţie. 

Tot acest val de violenţă de gen nu e o întâmplare. E rezultatul a ani şi ani de disoluţie a autorităţii statului. Care stat vine acum şi ne spune că “a dispus inventarierea și analizarea tuturor cazurilor cu potențial de escaladare a violenței domestice, precum și introducerea unor termene clare pentru verificarea și intervenția în astfel de cazuri”. 

A dispus inventarierea şi analizarea tuturor cazurilor. Doamne ferește! Adică a fost nevoie să fie peste 50 de crime doar anul acesta ca să îi treacă cuiva prin cap ideea să vadă o imagine de ansamblu. E ca şi cum trăim într un film prost, doar că, din păcate, asta e realitatea noastră. Şi sunt femeie în România. 

Nu vreau să încerc să îmi imaginez cum au fost ultimele luni din viaţa Mihaelei. Câtă frică a acumulat. Cum a violat o şi nu s-a considerat necesar să se ia măsuri suplimentare. 

Cum a trăit cu spaima în suflet în fiecare moment al vieţii ei. Ce a făcut fata asta să i se întâmple aşa ceva. Să trăiască aşa. În afară de faptul că a trăit scurta ei viaţă în România.