CONTRIBUTORSNICE TO MEET YOU

România, țara celor care s-au supărat unii pe ceilalți

Zilele trecute, una dintre fiicele mele îmi spune: “Tati, sunt supărată pe tine!”. “Tot ălea vechi sau ceva nou!? “- întreb eu cu față de emoticon spășit. “Păi, tu n-ai văzut câți oameni sunt supărați pe tine pe fb!? “- spuse fiică-mea, studentă la antropologie la Londra. Am râs. Dar era perfect adevărat. Și-apoi m-am gândit câți oameni sunt într-adevăr supărați de mine și nu-mi dau like niciodată.

Pe cei de dreapta îi supăr cu accesele mele progresiste moderate (vreau educație sexuală în școli, dar refuz ideologia de gen sau dictatura corectitudinii politice). Cei de stânga sunt supărați pe mine pentru accesele mele de creștin patriot anti-naționalist. Cei cu ideologie definită de anti-corupție hipsterească sunt supărați pe mine pentru că au auzit ei pe la mese că “am furat delta” (n-am furat decât ciocolată din alimentară când eram mic). Și lista supărărărilor și a dezamăgiților ar putea continua, inclusiv cu consoartele mele care îmi reproșează că “nu am scris cartea”. Iar mama, nu-i așa, mama, că nu sunt cuminte când mă duc la teve și-l critic pe președinte. Dacă bârfa era un sport național, acum hating-ul generalizat i-a luat locul. Nu există un animal mai “demn” ca românul supărat pe ceilalți români. Supărarea pe altul este singura sa formă de etică adolescentină pentru eșecul ăsta de țară. Și una dintre puținele sale contribuții la bunăstarea comunității.

O vorbă dintr-un ziar interbelic spune așa: “Românul este omul care se supără dacă nu-l inviți și, dacă-l inviți, nu vine”.

La Cațavencu inventasem cu băieții o memă verbală despre cum se tratează românul pe sine însuși :

“Cine, mă, Eminescuuu!?” “Mai dă-l mă în plm și p-ăsta!!? Un sifilitic!”. Sau, vorba ilustrului meu fost coleg de redacție, Ștefan Agopian: “Cine, mă, Regina Maria!? O curvă!”.

„Toată lumea scormonește după vinovățiile celor care dezbat”

La această oră, în România, nu se mai poate vorbi rațional întru soluționarea chelcășozului litigios. Nimeni nu se mai gândește la binele celorlalți, ci la răul celorlalți. Toată lumea scormonește după vinovățiile celor care dezbat. Nimeni nu e în acest spațiu o autoritate imaculată etic. Om sau breaslă. Doar „AnoNimenii” sunt singurii imaculați. Degeaba vorbește un profesor universitar, degeaba spune „din carte” o asociație profesională sau vreun popă respectabil ce mediază ecumenic, pentru că, nu-i așa, toți sunt vinovați. Me included. Mai toți încep dezbaterile înjurându-i pe ceilalți. De ce? Pentru că cine ține cu Steaua nu ține cu Dinamo. Sunt vinovați „by default”. Nu există român nevinovat. Nimeni nu a rămas netăvălit.

La începutul anilor ’90, în presă, mai toată anticomunistă la acea vreme, în atmosfera iacobină specifică, era o întrebare care dădea semnalul excluderii morale: „Ce-ați făcut în ultimii cinci ani?”

Declarație de iubire, dar cu spume la gură

Nu există român mic, mare sau mijlociu care să nu fi fost demantelat public. Cum bine spunea răposatul Vintilă Mihăilescu: “Românul trăiește într-un continuu sindrom al țapului ispășitor.”

Admirator necondiționat al sportivilor tricolori de succes mondial, Nadia, Hagi, Ilie, Halep, românașul i-a injurat pe toți la timpul lor. Doar Nadia a scăpat pe motiv că nu stă în România și are succes și în America; însă nu există vreun documentar românesc despre ea (în schimb, ungurii au făcut două despre campioana noastră).

La fel s-a întâmplat la peluza intelectuală și cu tripleta Eliade, Cioran, Ionescu. N-a scăpat niciunul de mântuirile autovinovăției și disprețului național. Eliade scria chiar înainte de a fi decapitați ca națiune de comunism: “Nu cred că se află țară europeană în care să existe atâția intelectuali cărora să le fie rușine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele, să-și bată joc de trecutul lui și să mărturisească în gura mare că ar prefera să aparțină, prin naștere, altei țări”. Nimeni nu mai face o declarație de iubire. Mă rog, a făcut-o într-o carte agitatorul de serviciu al GDSeului, Liiceanu. Cu spume la gură.

“A-i da la gioale celuilalt”, cum se numește popular canibalismul românesc, se conjugă corolar cu consecința lipsei cvasi totale de respect pentru orice formă de valoare autohtonă. Iată ce scria presa română de curând despre o româncă, acum cadru medical de succes în Anglia: “La 38 de ani și-a luat două genți mici în spate cu câteva haine pentru toate anotimpurile și-a plecat în Anglia pentru a-i oferi un viitor mai bun fiului său, pe atunci adolescent. Cu fiecare an ce trece, Claudia avansează la locul de muncă. Ajunge una dintre cele mai apreciate angajate. Ajunge să conducă secția în spital și e mentorul unei generații. Câștigă premii care se acordă în serviciul public de sănătate, premii precum Extra Mile Award for „Outstanndig Care. Ea susține că nicio autoritate publică din România nu i-a dat un singur telefon. În schimb, englezii au ridicat-o pe un soclu și se mândresc cu ea.” – sursă: g4media.

Țara unde oamenii nu obosesc să se războiască

Urbanul înjură provincia pentru tradiționalism dacopat și orice formă de manifestare religioasă, ca expresie a faptului că aceștia sunt niște români pesediști înapoiați. Provincia nu se recunoaște în occidentalismul cu orice preț de rit useristic, nu are încredere, cum e și firesc, în cei care îi disprețiuesc cu-atâta sete.

Fenomenul pare ireversibil. Oamenii și instituțiile din România se războiesc de peste 15 ani. Nu există trei instituții care să tragă în aceeși direcție și să nu-și pună bețe în roate. Singurul moment când s-a întâmplat asta a fost aderarea la NATO și UE. După aceste obiective naționale, nimic de dimensiune onorabil-universală nu a apărut în viața noastră. Nici măcar o autostradă.

În timpul ăsta România se duce la vale. Pe toate planurile. Statistic suntem ultimii în foarte multe domenii. Există însă o explicație.  Așa cum remarca un laureat Nobel în economie: 

“Nimic nu este mai important întru succesul unei firme sau familii ca Respectul, Încrederea și Colaborarea”. Imposibile azi în România.

Pentru că în România, mai mult decât investiții în infrastructură, agricultură, educație, sănătate, ne trebuie un Pacificator.

Nu un Băsescu, nu un Johannis. Nu un Daniel. Nu un Puric. Nu un Caramitru Jr. Succesul nu vine niciodată în mijlocul unei familii, sau al unei firme, în care toată lumea iși dă block iar unii iși dau doar vile.

 


Recomandarile noastre


Parteneri

Back to top button