Ne-am dus să facem o REGRESIE ÎN VIEȚI ANTERIOARE. Ce am simțit și cum a fost în timpul hipnozei

Ajungem cu puțin înainte de ora 18. Sala de conferințe în care are loc evenimentul este deja plină ochi, semn că Bucureștiul are mulți curioși, la fel ca și noi. 

Vedem o tipă cu microfonul în mână, se pregătește să vorbească. Este Ruxandra Bulzan, despre care știm că este hipnoterapeut, terapeut prin regresia în vieți anterioare, terapeut Theta Healing si Spiritual Coach. Sperăm să aflăm ce sunt toate astea, că tare ciudat mai sună pentru noi.

Între timp, semnăm lista de prezență, ne găsim un loc și începem să ascultăm.

Timp de o oră, stăm degeaba pe scaun, așteptând marele moment. Noi suntem curioși să intrăm în promisul moment al regresiei, astfel încât prezentarea workshopului și al activității speakerului nu ne impresionează prea mult.

Conferința începe printr-o prezentare a Ruxandrei Bulzan, a activității și experienței sale. Hipnoterapeut cu experiență, vorbește bine și are accent de ardeleancă. 

Continuăm cu o prezentare despre regresia în vieți anterioare. Cine este dânsa, ce face pentru noi, cum o putem atinge, cum funcționează, de ce e importantă, cât de mulți creduli o practică, etc.

A trecut deja o oră și ne gândim dacă mai are rost să stăm. Serios, ascultăm de atâta timp o doamnă care ne face o lecție teoretică, ținându-se scai după slide-urile care rulează pe videoproiector. Noi vrem acțiune, vrem să fim aduși în transă adormiți și întorși înapoi. Să vedem cum arătam pe vremea lui Decebal, cum ne înțelegeam cu Țepeș, dacă l-am cunoscut pe Cuza, cum ne purtam pe vremea lui Ceașcă și tot așa… În schimb, ni se ține teorie de zeci de minute. Și pare că nu se mai termină. 

Ușa devenea tot mai atrăgătoare. Doar că, brusc, ni se spune că A VENIT MOMENTUL! Gata cu plecatul, pentru asta am venit! Regresie să fie!

Ni se explică, pe scurt, ce urmează să ni se întâmple. Am înțeles că urmează să intrăm într-o stare de hipnoză, un fel de somn, dar din care ne putem trezi oricând, dacă vrem. Ni s-a mai spus și că e posibil ca pentru unii, regresia să nu funcționeze. Cel puțin nu din prima. Acum, noi credem că a fost un fel de scuză gândită bine, dar noi suntem mai critici de felul nostru.

Trecem peste momentul introductiv și începem. Ni se spune insistent să închidem ochii și să nu îi deschidem nici în ruptul capului! 

După numărătoarea inversă de la 10 la 1 auzim clopoțelul magic, semn că suntem pe calea cea bună. În sală se face liniște, atât de liniște încât nu se mai aude nimic în afară de vocea Ruxandrei.

Dar nici vocea nu mai e ce era. Tonul apăsat din timpul prezentării, singurul care ne mai făcea să tresărim, a devenit acum cald, molcom și plăcut. 

Timp de câteva minute bune ni se indică să ne relaxăm. Ni se spune că trebuie să simțim cum starea de relaxare intră în noi prin tălpile picioarelor.

„Apoi, ușor, ușor, simțiți cum urcă spre genunchi, apoi spre șolduri, spre o relaxare tot mai profundă…” BA NU! Nu urcă nimeni, nu simțim nimic… Ne vine doar să râdem și deschidem ochii așa, puțin, pe ascuns. Cât am vrea să avem camere de filmat în ochi… Sute de oameni, că suntem vreo 400, stau și o ascultă pe domnișoară în încercarea ei de a ne relaxa. Nu știm dacă o fi reușit cu alții, până la acest moment, dar cu noi nu îi merge.

Mergem mai departe, relaxarea nu urcă, dar după spusele speakerului e deja în creier. Bun, trecem peste și continuăm.

A urmat încă aproximativ o oră de „maximă relaxare”. După procesul inițial, de intrare în starea de regresie (care nu a prea reușit), Ruxandra continuă să ne ghideze spre acea stare pe care noi nu reușim sub nicio formă să o atingem. 

Deja simțim cum amorțim pe scaun, prindem rădăcini și murim acolo. E atât de plictisitor! Încercăm să ne imaginăm ce auzim, dacă de simțit nu ne iese. 

După ce ne-am relaxat iar și iar și iar, ni se spune că ne apropiem de etapa în care ne vom vedea pe noi, într-o altă viață. Trebuie să facem eforturi pentru a fi capabili să percepem un loc abstract, un loc de sublimă relaxare, în care pe lângă noi, ne aflăm… tot noi. Dar alt „noi”, mai vechi. Cât de mult am fi vrut să vedem dacă eram frumoși în trecut! N-a ieșit nici de data asta.

După ce ni se explică iar cum să atingem o stare și mai profundă de relaxare, mai auzim clopoțelul de vreo două-trei ori, ajungem într-o nouă etapă, în care interacționăm cu ex-noi. 

„Te uiți în dreapta ta, în minte, fără a deschide ochii. Ce vezi?” NIMIC! Suntem pe scaun, într-o sală de conferințe din București și oricât am vrea să vedem și noi ceva spectaculos, nu reușim.

Înțelegem că trebuie să observăm, întâi, cum suntem îmbrăcați, încălțați, ce avem în jur, etc. Noi nu vedem nimic, dar Ruxandra o ține pe a ei și vine rapid în ajutorul nostru, răspunzând tot ea la întrebările pe care le pune. Noi am zice că face asta pentru că oamenilor le e mai ușor să creadă un lucru pe care „îl văd”. Și dacă singuri nu reușesc (de parcă ar avea ce să reușească), trebuie ajutați să își imagineze, nu?

Dar să interacționăm! Deși ne chinuim din răsputeri, nu ne iese… Ne simțim penibil, ne întrebăm dacă suntem noi ciudați sau speakerul chiar aberează. 

Ne apropiem de final și suntem tot mai dezamăgiți. Urmează, acum, să intrăm în pielea corpului pe care îl vedem. Doar că noi nu îl vedem și deși depunem eforturi considerabile pentru a ne atinge țelul, pentru noi totul rămâne un mare fiasco. 

Ușor, ușor, ne pregătim să ieșim din starea de hipnoză. Să iasă cei care au intrat, că noi nu am făcut decât să ne plictisim groaznic și să înțepenim pe scaun.

Numărătoarea inversă se scurtează și devine 3, 2, 1, că doar e târziu și ne-am lungit prea mult cu „regresia”. 

Ding-dong, zice clopoțelul și gata! Asta a fost! 

Domnița își reia râsul și accentul ardelenesc și ne întreabă cum a fost. Noi nu răspundem, vrem să vedem reacțiile celorlalți. Se ridică o doamnă și, cu o voce doborâtă de efort, reușește să spună câteva cuvinte: „A fost extraordinar, așa o experiență nu am mai avut. M-ați ajutat să găsesc calea!” Haideți, doamnă, serios acum, cu cât ați fost plătită să spuneți asta? (Am uitat să vă spunem, conferința este filmată și transmisă online.) Sau, dacă nu ați fost, chiar atât de naivă sunteți?

Încă două-trei intervenții elogiatoare, mai mult sau mai puțin sincere, și gata. Conferința se apropie de final, nu înainte de a ne prezenta oferta de ședințe de hipnoterapie, plătite, evident. Și nu cu puțini bani. 

Facem repede o tragere la sorți, premiem trei participanți cu CD-uri care conțin materiale de-ale Ruxandrei, după care ni se spune insistent, de două ori, că la ieșirea din sală vom găsi o masă de unde putem cumpăra CD-urile, noi, nefericiții câștigători. Cu zeci sau sute de lei, depinde de care vrem. Apoi ni se prezintă oferta de ședințe individuale cu Ruxandra, la cabinetul său. 300, 400 de lei… Pf! Iată scopul workshop-ului gratuit, cu 400 de locuri! Dacă ne uităm pe site-ul său vedem și cursuri de patru zile cu 475 de euro!

Gata, plecăm! Cam dezamăgiți de experiența trăită, sincer. Nu am reușit nici să „ne întoarcem în trecut”, nici hipnotizați nu am fost. Doar uimiți de naivitatea cu care sute de oameni stau și ascultă și cred, chiar, că li se întâmplă lucruri care, de fapt, sunt doar rodul imaginației.

Cine știe, poate data viitoare o fi cu mai mult noroc. Dacă vom mai avea răbdare să pierdem iar câteva ore.. 

Dar noi suntem curioși din fire, așa că nu ne-am oprit aici. Recent, ne-am făcut loc la conferința celor care se cred trimișii extratereștrilor pe Pământ. Credeați că doar pseudo regresiile vă pot uimi? Să vedeți ce îndrugă raelienii!