Reclamă la ultima casă a Ceaușeștilor – București, Primăverii. 40 de lei biletul general, 30 de lei pentru elevi și pensionari

Mai pe la începutul istoriei noastre contemporane, în deceniul cel mai romantic pe care l-am trăit alături de țara mea, anii ’90,  exista în spațiul public o discuție târzie cu tema: Ce-ar fi trebuit să facem cu Odiosul și Sinistra sa soție!? Altceva decât să-i împușcăm la zid!? Și s-au găsit soluții, tovarăși!

Tema era rulată pentru de câțiva câțiva jurnaliști ieșiți din modelul generat local care ar fi vrut altceva decât un proces și o execuție sumare. 

Cu toate că a fost ca in filme și o mai și meritau. 

Dar noi am fi vrut un Nurnberg al Comunismului, cu dictatorul și cu tot comitetul său central la bară. Și care să țină un an de zile și de nopți. Pentru detoxifierea reziduurilor comuniste din etosul nostru național atât de necesară și atât de ratată. Altfel n-am făcut decât să inlocuim un stăpân cu altul și încă ii mai urâm pe patroni. 

Eu am avut altă propunere de pedeapsă pentru cei doi cu cele șapte clase împreună: Să-i cazăm intr-o garsonieră confort III din Bucureștii Noi, unde să trăiască până la sfârșitul vieții cu programul de căldură, apă caldă și TV al românilor din anii ’80. Adică ceva in jurul a două ore. Nu a fost să fie, că doar nu are in veci cum să conducă România un român atât de creativ ca mine. 

Și m-am dus și de ce m-am dus în casa cu 70 de camere

Așa că, fiind student cu arma în mână la Revoluție și jurnalist din februarie 1990, m-am gândit să le văd casa, cea de peste 70 de încăperi, grădină interioară și exterioară cu 20 de păuni în carne, pene și oase, buncăr antiatomic cu o legătură săpată sub pământ pe distanțe de kilometri, piscină cu cel mai frumos mozaic de o asemenea dimensiune din România, cu sală de cinema, cu cramă de vinuri și vânătoare, cu camere și dressing roomuri pentru fiecare membru al clanului (Nicu, Valentin și Zoe). 

De proiectarea imobilului s-a ocupat arhitectul Aron Grimberg-Solari, ansamblul peisagistic a fost conceput de arhitectul Robert Woll (și principalul designer al mobilierului reşedinţei), iar inginerul peisagist a fost Teodosiu. 

Început în 1960 și terminat în 1965 (prima fază) pentru folosința lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (care nu a apucat să stea în el nici măcar mort pe catafalc) “Palatul” liderului partidului comunist este o capodoperă de peste 4000 de mp(practic s-a lucrat cu cererile megalomanice ale cuplului la această casă până-n 1972)

Grupul de cetățeni curioși de ce avea în casă cuplul executat în urmă cu 32 de ani, printre care și câțiva ucrainieni, merge ovin condus de o animatoare mică cu dicție și siguranța de sine, pe nume Denisa, născută după marele deranj din decembrie ’89, dă impresia că nu ar mai vrea să plece din dormitoarele și băile unde zac inclusiv pijamalele dictatorilor frumos împachetate pe paturi. 

Palatul din Primăverii este și azi, pentru orice standard, o casă plină de lux umplut cu rococo, baroc, și alte stiluri ludoviciene văzute și comandate incontinent după vizite externe de către acești oameni care au marcat pentru totdeauna destinul nostru de ceaușești mici condamnați la locul de muncă. Și toată lumea este nedumerită de faptul că Revoluția din decembrie a mai lăsat minunile astea nedistruse(chiar și o singură sticlă de vin de colecție), ba mai mult, s-au recuperat și răscumpărat din licitații publice și majoritatea hainelor aparținând cuplului  Nicolae & Elena. Pentru că ce-ar fi putut să sustragă revoluționarii ieșiți din lagărul de concentrare care era România!? 

Haine, mâncare și televizoare color (a mai rămas un singur Philips care încă merge). 

Dar cel mai mult mi-a plăcut panoul cu butoane albe din camera de proiecție a cinematografului dictatorial, pe care la un moment dat poți găsi butonul sub care scrie autoritar: „Schimbă filmul” 

Există și o cafenea al cărui tonomat este atât de sofisticat încât trebuie din când în când asistat de către specialiști de înaltă calificare.

RAAPPS-eul are, se pare, cel mai de succes muzeu din România pentru care și presa trebuie să plătească bilet, pentru că, nu-i așa, Ceaușeștii au devenit nu numai istorie neagră dar și o afacere albită, ca întreaga țară moștenită de urmașii săi. Care țară, apropos, în proporție de aproape 40% îl regretă după vestita formulă consacrată în hermeneutica nostalgiilor românești: „Inainte era mai bine!” Și încep să cred și eu asta din moment ce tot niște analfabeți conduc și azi țara.

Vizionare plăcută.