Răzvanmazilu, substantiv

Mi-a luat un an, nouă luni și opt zile, numărând cu spor de la premieră, ca să ajung să văd „Familia Addams” la Teatrul Excelsior. Nu mă întrebați de ce, mă rog, e și pandemia asta o scuză, pentru că nu știu. Nu s-au aliniat planetele probabil, și rău au făcut. Așa că îmi fac datoria să vă atrag atenția, iar după asta nu veți mai avea nicio scuză!

Ca un spectacol de o asemenea magnitudine (ușor exagerat termenul, dar exprimă perfect entuziasmul meu post-vizionare) să se poată întâmpla pe o scenă din România, este nevoie de câteva ingrediente esențiale.

În primul rând, e nevoie de un director de teatru suficient de nebun să se înhame la un asemenea proiect care, pe lângă dificultățile inerente unei super-producții, mai vine la pachet și cu birocrația ucigătoare generată de obținerea drepturilor și licențelor din partea creatorilor show-ului original. În cazul nostru, Adrian Găzdaru era recidivist în ce privește provocările nebunești, el fiind cel care s-a ambiționat, și în cele din urmă a reușit, să transforme Piața Constituției într-un sat medieval, unde a pus în scenă o piesă monumentală, „Vlaicu Vodă”, care putea fi urmărită dintr-o gradenă uriașă rotativă. S-a întâmplat în 2018, cu ocazia Centenarului Marii Unirii, și rămâne cel mai memorabil proiect dintr-un calendar extrem de bogat, fiind remarcat inclusiv de Guiness Book of Records.

Al doilea element era distribuția. Să găsești 10 actori care să poată cânta la standarde înalte sau 10 cântăreți buni capabili să interpreteze și o partitură dramatică extrem de complexă nu e tocmai ușor, în condițiile în care la noi musical-ul este un gen grav subreprezentat. Nu știu al cui merit este – al teatrului, al regizorului, al zeiței Fortuna, cert este că provocarea a fost acceptată și misiunea îndeplinită cu mare succes. Iar despre Lucian Ionescu, cel care îl întruchipează pe Gomez Addams, veți mai auzi cu siguranță, asta dacă nu cumva deja ați auzit (Scaramouche în „We Will Rock You”, roluri multiple în „Maria de Buenos Aires”, ambele spectacole regizate de Răzvan Mazilu). Atât despre distribuție, deși ar fi foarte multe de spus, rețineți doar că e wow și veți vedea singuri de ce.

Un alt element foarte important, deși publicul nu-l conștientizează, este traducerea și adaptarea textului original, cu circumstanța complicantă atunci când e vorba (și) de cântece. Iar un text cu schepsis, și „noir”, și „burlesque”, și amuzant, dar și „cu mesaj”, nu e chiar la îndemâna oricui. În cazul nostru, Carmen Stanciu (dialoguri) și Alex Ștefănescu (songuri) au făcut o treabă minunată. Merită să poarte și ei numele de Addams! 🙂

Sărim peste al patrulea și trecem direct la al cincilea element, doamnelor și domnilor, El Răzvan Mazilu, The One and Only, care semnează regia, coregrafia și costumele. Cred că n-ar fi tocmai o idee rea să introducem în limba română un nou substantiv comun, „răzvanmazilu”, care să fie definit ca „personalitate complexă a lumii artistice, capabilă să realizeze spectacole de nivel înalt în calitate de regizor, coregraf și designer de costume”. Bine măcar că nu cântă, altfel chiar o dădeam în cultul personalității! Ca să înțelegeți exact cât de mare a fost contribuția lui Mazilu la producția unui spectacol care vine cam „la pachet” de la producătorii originali, va trebui să căutați pe net, după ce veți vedea versiunea românească, și fragmente (măcar) din alte montări, inclusiv cea originală. Veți avea surpriza să constatați că, spre deosebire de alte musical-uri celebre, gen „Mamma Mia”, unde licențele se acordă cu respectarea întocmai a întregului concept, de la decoruri și costume până la balet și voci, în cazul de față regulile impuse sunt mult mai puțin restrictive, ceea ce lasă echipei locale o marjă mult mai mare de acțiune. Așa că Răzvan Mazilu nu doar a adaptat niște costume și niște mișcări scenice, ci a venit cu propria lui viziune care, n-aveți decât să mă acuzați de pășunism, mie mi-a plăcut mai mult decât cea de pe Broadway.

Bref, m-am lungit cu vorba și am uitat să vă spun despre spectacol. Ce trebuie să știți, înainte să luați cu asalt Teatrul Excelsior, chiar și dacă, sau mai ales dacă nu știți mare lucru despre „Addams Saga” – o poveste începută acum mai bine de 8 decenii cu niște benzi desenate, transformată ulterior în serial de televiziune, serial de desene animate, lung metraj cinematografic și musical -, este că trebuie să fiți pregătiți să vă lăsați surprinși. De o poveste care are și tâlcul ei (dar peste care putem trece fără probleme) despre o familie mai… deosebită, cu un apetit crescut pentru lucruri macabre, dar și pentru umor și bună dispoziție, care interacționează irefutabil cu modelul american al normalității. Ce iese din asta? O nebunie generală, pigmentată cu poante și erotism, pe un fond muzical de excepție, din care se detașează „The Addams Family Theme”, cu care vă garantez că veți rămâne în creier multă vreme de-acum încolo, asta dacă nu cumva ați fost expuși accidental în alte împrejurări, iar acum va avea loc doar o recidivă.
Mă opresc aici remintindu-vă că folosesc cu discernământ hashtag-ul #deneratat, iar în cazul de față e de luat ad-literam!

#cronicardupaureche

Detalii, distribuție, program, bilete etc AICI