Războiul din Ucraina a început pe strada Anestinelor din București

M-am trezit în dimineața aia fără să știu că a început războiul

Și m-am dus să cumpăr pâine. Și m-am rătăcit pe strada Anestinelor. Am luat-o tot înainte. Apoi, iar înainte. Și am zis de ce să n-o iau aiurea. Cumpăram o pâine dimineața. Cât de urgent e să cumperi o pâine? Și am uitat încet-încet ce vroiam și am ajuns la o linie de troleibuz. Prin spatele lui Decebal. Se făcea că eram înconjurat de clădiri care mai de care mai amenințătoare, copleșitoare, redutabile, imbatabile, fiecare cu o destinație precisă… doar scria pe ele. Ăla e ăla, ăla, e ăla, nimic nu era la întâmplare. Amenințarea era mare.

Și trece troleibuzul. Era dimineață și soare și vine troleibuzul cenușiu

Delea aia Nouă, strada pe unde m-au purtat pașii cu zgârie nori românești, care astupau cerul avea acum un zgomot infernal. Troleibuzul 79. Urlă, troncăne, zbiară parcă – că e un balaur, o demență, un nebun. Hodorogesc, fac huĭet. durăi, durui, flecări, hodorogi, hurui, îndruga, pălăvrăgi, sporovăi, trăncăni. Și cum strada aia s-a urcat pe praf de n-o cunoșteam, de nu știam încotro s-o iau. Mă bag într-o firică. O unghie de loc gol. Era strada Anestinelor. Cam pe atunci primesc mesaj pe telefon. Băi, război! Unde ești? Război? Unde?

Pe strada Anestinelor mirosea a porc grătar, a zoaie

E un loc uitat de lume, scăpat de sub orice control al ochiului. Miros și putoare. Eu însă sunt în mediul meu. Aici îmi place să mă bălăcesc cu privirea. Aici e bârfa în floare și șprițul cu aromă de arțag. Strada Anestinelor. N-am știut ce-nseamnă. Nu știu ce e o anestină. Nu mă interesează ce este anestinul. Simt în nas nedumerita putrezire a materiilor. Intră pe Anestinelor. Și ieși de pe Anestinelor. Eram cu nasul pe Anestinelor, cu mintea la mesajul cu războiul. Dar ochii? Ochii priveau nedumeriți către lumea aceasta, parcă uitată. Și e bine că era uitată. Atâția zgârie nori care înconjoară conjurau Anestinelor. Și uite un om cu pleoape grele iese în fața mea. Se pironește și privește spre cer. Război? Credeam că știe că vine războiul. Dar omul nu privea spre război. Ci spre cer. Și pe cer era ceva dement. Un bloc, un zgârie nori, o dihanie, o nenorocire.

Omul își crăcăna ochii să vadă amenințarea. Pe ce lege se bazează acel bloc, aceea demență?

Nu știu. Nu știu. Omul privea, era copleșit. Ochiul lui era plin. Nu, nu puteam să privesc. Omul a rămas lipit de arătare. M-am simțit înconjurat ca omul acela. Copleșit. Terminat. Așa a început războiul din Ucraina. Pe strada Anestinelor. Cu privirea aia îngrijorată. Spre Namilă. Spre dictatura banilor care făceau astfel de dictaturi de zid și cărămidă. Un om de pe Anestinelor privea spre Dictatura lui Putin, dezvoltator imobiliar.

Nota B365.ro: Pentru alte guri de aer prin București, Eugen e călăuză extraordinară:

• “Marile orașe” din țară au sediu mare și frumos la București Țipenie de om nu vezi, dar latră zilnic 2 dulăi
• Viața în Fundătura Labirint din București
• Adi de la Alambik de pe strada Paleologu din București