Rămas fără bani de Bolt, un scriitor cu succes în trecut a urcat într-un autobuz STB și a provocat scandal

După cum m-am mai văitat eu pe aici, fie că scriam din București sau din altă parte, viața m-a dus în ultimii ani pe niște meleaguri foarte austere din punct de vedere financiar. Nu mă lasă Calea Domnului să dau vina nici pe soartă, nici pe mine, din simplul motiv că Domnul, așa cum Îl văd eu, nu e genul care să pună accent pe vină, ci pe iertare.

Lejeritatea buzunarului meu nu mi-a diminuat însă deloc din snobism, așa că, în ultima vreme, mi s-a întâmplat de foarte multe să-mi iau de la gură ca să evit mijlocele de transport în comun pentru a circula cu Bolt sau Uber. Mă rog, dacă ar fi să fiu onest până la capăt, cred că mai mult lenea a fost factorul principal în luarea acestor decizii, nu snobismul.

Săptămâna asta am atins un prag foarte de jos al capacităților mele financiare și, doamnelor și domnilor, vreo două zile n-am mai avut ce să-mi rup de la gură. Adică aveam de ales între țigări și Bolt, iar țigările, pe care nu le recomand nimănui, câștiga lupta cu orice cheltuială. Nu vă îngrijorați pentru mine, în cazul în care sunteți genul mânat în viață de compasiune, când zic că n-am avut ce să-mi rup de la gură nu înseamnă că n-am avut ce mânca. Așa cum am spus într-un articol mai vechi, paradoxul e una dintre calitățile mele native și, prin urmare, cu cât sunt mai sărac, cu atât câștig mai mult în greutate.

Ca norocul, pe acest fond lipsit de finanțe, la finalul săptămânii trecute, câinele meu deosebit de impecabil a făcut o complicație micuță la nivel hormonal, nimic care nu poate fi tratat destul de ușor, din fericire. Pentru a ne asigura că tratamentul funcționează cum trebuie, a fost nevoie de mai multe vizite la veterinar.

Și așa am ajuns, stimate persoane aici de față, ca, după vreo zece ani, să circul din nou cu autobuzul. Nu aș vrea să credeți că în tot acest timp am fost chiar străin de mijlocele de transport în comun din București, mi se întâmplă destul de des să circul cu metroul. Dacă e vremea cât de cât favorabilă, că între casă și stația Aurel Vlaicu sunt vreo două zeci de minute de mers pe jos. Noi stăm în Băneasa, veterinarul era în Dorobanți și, dacă mă duceam cu câinele pe jos la metrou, până mirosea el toate gardurile făceam cel puțin patru zeci și cinci de minute, așa că STB-ul era cea mai bună soluție. Pe vremea când mergeam eu cu autobuzul STB, încă se numea RATB.

Mersul cu autobuzul nu e la fel ca mersul pe bicicletă, așa că am apelat la copilul de la noi din casă pentru informații legate de rute și de unde se mai pot cumpăra bilete. Am aflat cu stupoare că există POS-uri în autobuze și că la Aviatorilor pot ajunge cu 301 sau 301B. Pe vremea mea nu exista 301B.

L-am anunțat pe câine că vom călători cu autobuzul, i-am explicat că autobuzul este un cam ca metroul, dar pe la suprafață și am plecat. Spre surprinderea mea, am făcut tot cam cât am fi făcut și cu Bolt-ul. Am așteptat vreo zece minute în stație și apoi am făcut cam șapte minute pe traseu pe benzile speciale pentru STB.

A fost super. Autobuzul plin ochi de oameni mi-a amintit de ce prefer să fiu snob. N-am prins loc jos. Ca să nu calce lumea pe câine, l-am luat în brațe. La prima stație, ca să fac loc cuiva să coboare, m-am dat un pic într-o parte, încercând pe cât se poate să nu incomodez pe nimeni. Am incomodat.

Chiar pe locurile de lângă mine se situa, plasată pe un scaun din ăla mai înalt, o doamnă plină de candoare și bunăvoință care m-a abordat vocal pe la spate: „Ai putea să nu-mi bagi câinele în gură?” Am recunoscut imediat tonul. Reproșurile erau cu siguranță bijuteriile preferate ale doamnei, nestematele cele mai de preț pe care le purta și acasă și în public.

M-am întors, m-am uitat, câinele îi ajungea undeva pe la nivelul taliei, nicidecum în zona cavității bucale. Doamna emana același grad de înțelegere și ospitalitate pe care l-ar avea orice funcționară publică dacă ai ajunge la dumneaei cu un teanc de dosare plic cu cinci minute înainte să se închidă ghișeul. M-a mâncat foarte grav să-i răspund: Păi atunci, încercați să nu vă aplecați!

Dar nu am făcut-o, amintindu-mi că pe Calea Domnului nu e frumos să întreții conflictul. Mi-am cerut scuze, chinuindu-mă să n-o fac răspicat, șuierat printre dinți, iar dumneaei m-a iertat răspicat răspunzându-mi: Păi, ce dreacu’! așa mă bucur când oamenii se înțeleg…

Vizita la veterinar a durat maxim cinci minute, iar la întoarcere, când am pus din nour telefonul pe POS, acesta mi-a spus că aveam cardul deja validat. Am aflat astfel că o validare durează o oră. Am avut părinți care nu m-au validat pe o perioadă atât de lungă. Deci, Băneasa-Aviatorilor și retur 3 RON. Mă mai duc.

Concluzia ar fi, fie că sunteți în București sau în altă parte, să nu vă fie frică de lucrurile care vă sperie. LOL. Eu, iată, am economisit banii pe care nu-i aveam și i-am și oferit prilejul unei doamne să mă ierte pentru ceva ce n-am făcut. Doamne ajută și Doamne ferește, Bucureștiul în 301B-nflorește. Adișorul Setebecălătorul.