Primii lăutari din București. “Cântau de plângeau și urșii!”, dar erau robii boierilor și puteau fi vânduți sau dați cadou

21 ian. 2022
2200 Afișari
Primii lăutari din București.  “Cântau de plângeau și urșii!”, dar erau robii boierilor și puteau fi vânduți sau dați cadou
Primii lăutari din București. “Cântau de plângeau și urșii!”, dar erau robii boierilor și puteau fi vânduți sau dați cadou

Lăutarii au însoțit fiecare moment din istoria Bucurescilor, orașul Veseliei. Cântau cu mare oftat când era ciumă, ciupeau struna de bucurie în vremuri liniștite, niciun zaiafet nu se întâmpla în oraș fără ei. Cântau de-ale noastre, rumânești, când se plictiseau boierii de meterhanea (muzică turcească la modă în Bucureștiul secolului al XVIII-lea, n.n) și porunceau robilor lăutari să le zică una mai săltăreață. Astăzi la “Senzația Bucureștiului de altădată”, rubrica dedicată celor mai nostime și mai spectaculoase întâmplări din vechiul oraș, vă poftesc să aflați când a apărut lăutaria în București și cine au fost primii lăutari din Hilariopolis, Bucuresci, orașul veseliei.

Când faci o treabă “lăutărește” înseamnă că o faci mai după ureche așa, fără să ai studii de specialitate, fără doctorat. “Lăutărește”, adică doar trecut prin școala vieții, așa cum ai prins și tu ceva din zbor, cum ai captat cu pavilionul auricular al urechilor. Pare ușor: la, la, la, hop și așa nu mă băga în dambla. Numai că până și pentru lăutarie îți trebuie talent, har, muncă, scânteie.

baiat, rom, danseaza
Numai că până și pentru lăutarie îți trebuie talent, har, muncă, scânteie.

Cântec de ciumă în București: “Peste oameni a plouat; / N-a plouat ploaie curată, / Ci cu ciumă amestecată”

Lăutarii au însoțit fiecare moment sentimental din istoria Bucurescilor, orașul Veseliei. Numele lor vine de la lăută, veche vioara cu două sau cu trei coarde. Până și când era ciumă, lăutarii știau să improvizeze o cântare care să mai aline suferința: “Foaie verde nalbă moale, of / Adus-a un nor în poale, of / Boala cea mai rea din boale, of / Noru-n țară l-a lăsat, / Peste oameni a plouat; / N-a plouat ploaie curată, / Ci cu ciumă amestecată / Unde-ajunge picătura, / Se închid ochii și gura / of, of, of “.

lautari, vechi
Primii lăutari din Bucuresci au fost robi, în robie au cântat până în anul 1856 când a fost abolită sclavia în Principatele Române.

Lăutarul, ființă vibrantă la cel mai ușor sunet muzical”

Primii lăutari din Bucuresci au fost robi, în robie au cântat până în anul 1856 când a fost abolită sclavia în Principatele Române. “Ființă vibrantă la cel mai ușor sunet muzical, îl vezi și astăzi, cum îl vedeau strămoșii noștri, îl vezi de la vârsta de 6-7 ani că, îndată ce aude muzica, se oprește, tresare, ciulește urechile, își pleacă instinctiv trupul spre partea de unde vin sunetele, fața i se înseninează, ochii încep să-i scânteie, nările-i tremură; își trece limba pe buze, ca și cum ar gusta sunetele, iar degetele-i încep să calce pe zdrențele hainelor niște coarde imaginare”, C.I. Ionnescu Gion, “Istoria Bucureștilor”, pagina 485.

lautari, vechi
Într-un act care datează din secolul al XVI-lea se pomenește de Barcan Comisul ”care că l-a vândut pe Tâmpea Alăutarul cu 4000 de arginți, ceea ce era enorm pentru vremurile acelea”.

În anul 1558, Mihnea Ciobanul era stăpânul lui Ruste Alăutarul, iar Barcan Comisul l-a vândut pe Tâmpea Alăutarul cu 4000 de arginți, o sumă enormă

Veniți în Țările Române, nu de la 1400 după cum se credea, ci de la 1300, talentații romi au dat un rost muzicii populare române. Istoricul și scriitorul C.I. Ionnescu Gion în “Istoria Bucureștilor” spune că în anul 1558 se aflau la București lăutari robi ai lui Mihnea Ciobanul, “foarte renumiți pentru priceperea cu care ziceau din alăută”. Documentele istorice menționează că Domnul Țării Românești îi dăruiește Vornicului Dânga de la Moldova pe Ruste Alăutarul. Într-un act care datează din secolul al XVI-lea se pomenește de Barcan Comisul ”care că l-a vândut pe Tâmpea Alăutarul cu 4000 de arginți, ceea ce era enorm pentru vremurile acelea”, C.I. Ionnescu Gion, “Istoria Bucureștilor”.

Pe lângă cornuri, surle, buciume și trâmbițe militare, oștile române mergeau la luptă cu lăutari

În secolul al XVIII-lea la curtea beilor fanarioți din București la modă era muzica de paradă cu lăutari, surlari, toboșari, trâmbițași și cântăreți cu lira. Lăutarii erau orânduiți în bresle și aveau un vătaf al lăutarilor, recunoscut de domnie. Boierii țineau la curtea lor tarafuri, renumiți erau lăutarii Golescului, la anul 1790. Orice instrument nou care apare în București nu era privit cu ochi buni. “La sfârșitul secolului al XVIII-lea apare la București clavirul. Unii îl adoră, alții îl numesc vasul necuratului și-l sparg cu topoarele, alții îl fac ladă pentru borcanele de dulceață”, C.I. Ionnescu Gion, “Istoria Bucureștilor”.

lautari, vechi
Boierii țineau la curtea lor tarafuri. Orice instrument nou care apare în București nu era privit cu ochi buni. In imagine un taraf de la 1900, lautarii nu mai purtau caftan, ci strai european.
Frunză verde de orez / Vezi cu ochii și nu-mi crezi. / Când toca la Radu-Vodă / Ședeam cu puica de vorbă”

Despre orice simțământ știau lăutarii să improvizeze o cântare, dar dintre toate, numai iubirea, doar iubirea le punea tăciune aprins în arcuș. “Au fost iubiri celebre care au rămas și pe care lăutarii le-au nemurit. Bunăoară, în 1741, a fost iubirea lui Vasilache Saegiul pentru Marica Brezoianca, născută Filipescu. A mai fost și iubirea doamnei lui Alexandru Moruzi pentru Ienăchiță Văcărescu”. Tot Bucureștiul știa că Ienăchiță n-o iubea pe doamna lui Mozuri și așa a apărut un mare hit song de amor neîmpărtășit. Asculta lumea și râdea în zeflemea, ce putea să facă?

taraf vechi
Lăutari cu Ursul in vechiul Bucuresti.

Ienăchiță Văcărescu / Șade-n curte la Dudescu /Cu ciubuc de diamant / Capot roșu îmbrăcat / Cu anteriu de atlaz / Moare doamna de necaz. / Cu hanger de Korassan, / Doamna trece în rădvan / În rădvanul aurit / Cu tot coșul poleit / Ocolit de ciohodari / Tras de patru armăsari / Trece des și-l mai privește / Că cu foc îl mai iubește / Ienăchiță stih îi face / El cu Doamna s-ar lovi / Dacă Vodă ar muri”. Mare hit a devenit și amorul unuia, Bălăceanu, care se ținea cu o doamnă, Bărcăneasa pe numele său.

Și împănau cântarea cu nește oftaturi, cu nește ah-uri și nește oh-uri atât de adânci și atât de lungi, încât păreau că plâng până și urșii și bârnele podurilor din București”

Și împănau cântarea cu nește oftaturi, cu nește ah-uri și nește oh-uri atât de adânci și atât de lungi, încât păreau că plâng până și urșii și bârnele podurilor din București. Plângi lăutare, plângi să plângă și cărămida, zicea înamoratul din băierile inimii, și lăutarul ofta de s-ar fi înmuiat și stâncile darmite inima iubitei care tresărea din adâncuri când lăutarul începea cu-n irezistibil: Frunză verde de piper / Câte stele sunt pe cer / Până-n ziua toate pier / Numa’ luna și c-o stea /Știe de patima mea”, C.I. Ionnescu Gion, “Istoria Bucureștilor”.

lautari, tigani
Lăutari din Bucurestiul interbelic.
Jocul de-a jocul se făcea cu ajutorul putregaiului fosforescent de la podurile de lemn ale Bucureștiului”

Bucureștenii jucau sârba, chindia, căzăceasca, gălățeanca, hârlăuanca, “ca la ușa cortului”, rața, arnăuțanca și zoralia. Munceau mult dar cu toții își scoteau pârleala de sărbători. Și, slavă Domnului, Bucureștiul era plin de sărbători care meritau petreceri cu lăutari, că altfel nu era petrecere.

Sărbătorile cu potrivite petreceri nu lipseau din calendarul bucureșteanului. De la Ignat în decembrie, cu tăiatul porcilor, de-a lungul a patru stagiuni a anului, până în octombrie, la serbarea zalhanalelor, cu tăiatul vitelor și cu facerea renumitei pastrame pe drumul Pantelimonului, bucureșteanul petrecea cu Moș-Ajunul, cu Moș-Crăciunul, cu Brezaia, cu Vasilca, cu Vicleimul, Steaua, Sorcova, Geamala, Câșlegile, Lăsatul-secului, cu Săptămâna nebunilor, cu darea în tărbacă și cu încurcatul cailor la Sân Toader pe câmpia Teilor. Veneau Paștile cu dulapurile, în urmă călușarii, paparudele, Sfântul Ilie, cu jocuri de păcăleli. Jocul de-a jocul se făcea cu ajutorul putregaiului fosforescent de la podurile de lemn ale Bucureștiului”, C.I. Ionnescu Gion, “Istoria Bucureștilor”, pagina 635.

barbu, lautaru
Faimos în acele vremuri a fost Barbu Lăutaru (1780-1858), starostele lăutarilor din Moldova timp de 40 de ani. A trăit și a cântat și în București, Gion spune că era prieten cu Iosif Naniescu, starețul Mănăstirii Sărindar.

Faimos în acele vremuri a fost Barbu Lăutaru (1780-1858), starostele lăutarilor din Moldova timp de 40 de ani. A trăit și a cântat și în București, Gion spune că era prieten cu Iosif Naniescu, starețul Mănăstirii Sărindar.  Mănăstirea se afla pe locul unde este acum Cercul Militar. Barbu s-a născut rob pe moșia boierului Drăgulici din mahalaua Frecăului Iașilor în anul 1780 și a învățat de cânte de la tatăl sau care știa să le zică din scripcă. A dat concerte în toată țara, și în anul 1808, cu banii strânși din lăutărie, și-a dezrobit familia. I-a însoțit pe boierii Dumitru Plaghino și Costache Pantazoglu, trimiși de domnitorul Scarlat Callimachi Vodă la Chișinău.

Dar să știți c-am fost odată / Vocea lumii desfătată / Și-nchinați câte-un pahar / Pentru Barbu Lăutar”

Barbu Lăutaru a îmbinat cântecul popular românesc cu elemente ale muzicii orientale și ale romanței ruse. A stârnit admirația faimosului compozitor Franz Liszt în iarna anului 1847 la Iași, moment menționat de saptămânalul francez “La vie parisienne”. Se spune că Barbu ar fi reprodus din cobză, la prima audiție, o melodie pe care Liszt a interpretat-o la pian în concertul de la Iași. Barbu Lăutaru a rămas în memoria noastră grație versurilor lui Vasile Alecsandri: “Of, of mi-aduc aminte/ că mai-‘nainte/ Niciun chef nu se făcea / Fără astă cobz-a mea / Dar acu’ amar mi-e mie / De când lumea-i pe nemție / Nu mai am în lume glas / Și pe uliți am rămas / Dar să știți c-am fost odată / Vocea lumii desfătată / și-nchinati câte-un pahar / Pentru Barbu Lăutar”.

Iată și alte povestioare din “Senzația Bucureștiului de altădată”, o rubrică dedicată celor mai teribile întâmplări, fapte și istorisiri din orașul vechi. De prin carte adunate și pe Internet redate.

Comerțul cu moaște din București. Istoria plină de profit începe cu un părințel grec: a venit cu “o bucățică din Crucea Sfântă” și a plecat cu o corabie burdușită cu bogății

Cookies