Primele impresii după ce m-am mutat într-o zonă plină de milionari, de lângă București

Ca o scurtă introducere, aș vrea să vă povestesc cum am luat decizia de a fi prost sau cum am ajuns la concluzia că eram prost de dinainte să fi decis că sunt, ca și manifestare a speciei umane pe pământ, căci fără gândire n-ar fi nici prostie. În sensul că nu mi s-a întâmplat să am impresia că vreun copac e prost, de exemplu. Chiar mi-ar plăcea, în această direcție, să găsesc o formulare atât de simplă și inteligentă încât să vă conving că am dreptate, că da, sunt prost. Ca să vă spulber orice îndoială, nu spun asta la nivel depreciativ, ci chiar cu o oarecare formă de respect față de această calitate a mea, căci nu știu pe unde vă scăldați dumneavoastră, dar eu am avut prilejul exagerat de repetat de a învăța mai multe din izvorul tămăduitor al prostiei mele decât din izvorul deosebit de tulbure al propriei inteligențe.

Lumea e cum e. Adică, avem așa: Popoare care se bat între ele; Popoare care se bat ele cu ele însele; Comunități care se bat între ele; Comunități care se bat ele cu ele însele; Familii care se bat între ele; Familii în interiorul cărora se duc războaie de zeci de ani; Cupluri care se ceartă cu alte cupluri; Cupluri în care se războiesc partenerii; În cele din urmă, oameni în interiorul cărora se duc războaie care durează o viață; Plus judecată, frică, vină, rușine și un șir interminabil de alte bucurii; Totul astfel încât lumea să fie un război și o dezbinare.

Și, mânca-v-aș gura voastră, ca să vedeți prostia mea, de când eram eu micuț, mie mi s-a reproșat sau mi s-a atras atenția că eu nu prea mă potrivesc cu lumea asta, că nu gândesc în asentiment cu ea, că sunt inadecvat, iar eu, aflat ca tot omul într-un proces de automuire, care uneori a fost mai furios sau mai ebrieter, în loc să mă bucur și s-o iau ca pe un compliment, am pus botu’ grav și m-am lăsat atât de jignit încât am devenit o victimă, victima propriei gândiri. Haos la mansardă, vă dați seama, că te doare când ți se spune, mai ales de către apropiați, că nu semeni nici cu dracu’. Efectiv. Din nepotrivire în nepotrivire, așa am ajuns, spre nesurprinderea mea, să fiu diagnosticat în urmă cu vreo două săptămâni cu o depresie funcțională, aș zice eu. Și terapeuta ar zice la fel. Evident, există în viața mea oameni cărora depresia mea li se pare inadecvată, pentru că viața mea e superbă și n-am de ce să fiu supărat. Lor le spun doar atât: Robin Williams.

Și, în șerpuirea asta a mea potrivit de inadecvată de pe pământ, am ajuns de vreo săptămână, să locuiesc într-o zonă plină de milionari, pe malul unui lac, în apropierea Bucureștiului. Cum paradoxul e și foarte firesc, ceea ce m-a adus pe mine aici e sărăcia, întrucât am ani buni de când locuiesc pe unde găsesc gratis. Acum ceva vreme am fost întrebat de o persoană foarte apropiată: Tu nu te-ai săturat, așa, să atârni? Răspunsul meu final e: Treaba mea.

Primul lucru care m-a pus pe gânduri aici a fost când am văzut un tânăr domn coborând dintr-o mașină despre care am aflat că ar costa undeva înspre 140.000 de euro. Tânărul vecin, nu l-aș fi refuzat, avea în mână pungă transparentă cu mai multe produse, printre care o sticlă de whisky dintre cele mai ieftine. M-am gândit, vă dați seama, că, poate nu i-au mai rămas bani de whisky după ce și-a luat mașina sau, poate, nu era pentru el, ci pentru doamna care îi face curat în casă și căreia îi place să se mucifice în timp ce aspiră să-și depășească condiția prin prisma căreia aspiră în casele altora.

Dacă tot am ajuns la aspirator, eu m-am mutat în apartamentul unei prietene, mersi dragă, care nu locuiește aici și care, evident, nu are aspirator, pentru că vine cineva să-i facă curat. Tragic pentru mine, un om căruia îi place să facă curat. Ca o notă și mai amuzantă, aceeași prietenă și-a donat canapeaua unui alt nevoiaș din viața ei. Înainte să vin aici i-am zis terapeutei: Stai liniștită, că n-am depresie din aia să nu mă ridic din pat. Nicio problemă, am aici, pentru că doar în pat pot să stau întins. Dar aceste vremuri vor apune luni când se va livra noua canapea. Oricum, fără contextul ăsta n-aș mai experimentat să mă uit la Vocea și din picioare.

Mulți dintre noii mei vecini vin aici în weekend, să se dea cu barca. În general și bogații sunt tot oameni, așa că am văzut expresii faciale diverse, de la mâhnire, apăsare și tristețe pâna la râs cu pofta inimii. Asta mi-a adus aminte de o treabă pe care mi-a zis-o o prietenă acum mai mulți ani: Baby, e mult mai ok să ai bani când ai depresie. N-aș contrazice-o neapărat, dar sunt convins că există oameni al căror nivel de tristețe nu mai ține cont dacă lacrimile curg într-un private jet sau în gară la Copșa Mică. 

Din câte înțeleg, în complexul în care locuiesc, oamenii au foarte multe reguli pe care le respectă, iar când nu le respectă se încaieră și apoi se împacă. Fair enough. Regulile astea au, însă, și un rezultat superb. Am văzut copii desculți, alergând înainte și înapoi, căzând și ridicându-se, pe trotinete, biciclete sau pe jos, fără să fie neapărat supravegheați îndeaproape. Adică erau și părinții, dar mai încolo. Un alt aspect care mi-a făcut plăcere e sentimentul ăsta de comunitate. Vecinii se strâng, mănâncă și beau împreună, ascultă muzică. N-am mai văzut asta de foarte mulți ani.

Încet, încet au început să mă cheme și pe mine, dându-mi astfel posibilitatea să mă regăsesc în apropierea unor discuții splendide. Cea mai poetică a fost legată de avansarea în vârstă și de faptul că anii trec ca vitezele de la mașină. Adică după 40 de ani ești în viteza a patra, după 50 în a cincea, iar după 60 intri în marșarier. Eu nu conduc, dar văd cu ce viteză se scurg ani de când am făcut 40. Ca să rămânem în zona auto, într-o altă discuție, am auzit că simți ușor invidia atunci când mergi cu Rolls-ul să-ți iei șaorma. Și tot din zona auto, un schimb de replici absolut superb: “Spune-mi ceva ce nu știu…”, “Parcarea laterală”. A căzut microfonul cu replica asta.

Surpriza cea mai mare, însă, pentru mine, a venit pe apă. Întâmplarea face ca una dintre prietenele mele să studieze sporturi nautice fix pe acest lac. M-a sunat și mi-a propus respectuos: “Hai, fă, că vin să te iau cu barca!”, Am zis: “Bine.” A venit. E o experiență mișto, vă zic sincer, să vină cineva să te ia cu barca de la bloc într-un context care nu ține de inundații. Mi-a plăcut mult cu barca. Deși nu știu să înot, nu mi-a fost frică, iar plimbarea și energia apei m-au ajutat să uit de tristețe. M-am plimbat deja de două ori. Ieri a doua oară, cu tot cu câinele și cu sacoșele de cumpărături, că veneam de la București. Dacă sunteți genul pe care îl bucură propriul penibil, vă recomand din tot sufletul să coborâți pe barcă cu plasele în mână! Atât deocamdată, vă pup pe vâslă! Doamne ajută și Doamne ferește când depresia pândește. Adișorul de la Vâlcea la Ilfov.