Primele impresii: De ce în București e mai ok decât în Franța

19 apr. 2024
11040 afișări
Primele impresii: De ce în București e mai ok decât în Franța
Primele impresii: De ce în București e mai ok decât în Franța

Deși știam exact despre ce urmează să scriu, am zis, totuși, să mă uit înainte aici pe site să văd dacă mă inspiră ceva mai puternic, mai profund. N-a fost cazul, în schimb am apucat să citesc textul colegei mele, doamna Maria Coman, despre lucrurile care s-au schimbat în viața dumneaei, iar asta nu i se pare corect. Ce să zic? “Mă bucur” că nici domnia sa nu doarme bine. Eu dorm execrabil de câțiva ani. Și eu am crezut că dorm prost din cauza vârstei, dar nu e așa. Cred că dorm prost din cauza femeilor.

Nu sunt sigur, dar e posibil ca eu să fiu gay datorită unei intuiții extraordinar de puternice legate de gradul de exasperare pe care îl pot provoca femeile. Oricum, de când Universul mi-a introdus proactiv femeile în procesul meu de dezvoltare personală am devenit un om mai disperat și un scriitor mai bun. Din punctul meu de vedere, evident. Da, știu, aceste vorbe sună a victimizare și frustrare, dar profit și eu de acest spațiu public, întrucât femeile din viața mea nu îmi permit să am o opinie. Și știu că e greșit ce spun, că doar eu sunt responsabil de felul în care reacționez la ce îmi oferă Iubirea prin femei, dar deocamdată nu știu cum să renunț la spumele astea, chiar dacă multe dintre femeile cărora le povestesc ce trăiesc cu alte femei spun: Da, suntem nebune. Țăndări. Nu mă ajută că doamnele știu că sunt nebune. Plus că asta e o discriminare, nebuni țăndări suntem toți.

Și, oriunde m-aș duce, oriunde aș fugi, orice ochi aș închide, Universul are grijă să poarte după mine câte o femeie care știe cum e mai bine pentru mine. Vino, Doamne, și împușcă-mă! Mă scuzați, m-am descărcat și eu. Dar, oricum, vă rog eu din sufletul meu, dacă știți pe cineva dornic să vină să mă împingă într-o râpă fără fund în care știe sigur că nu va cădea ulterior nicio femeie, vă mulțumesc anticipat. Chiar…Știți cum enervați un homosexual? Îl aruncați într-o groapă fără fund.

Să trec la subiect. Sunt deja de aproape două săptămâni în Franța, în Bretania, și, cum e și firesc, mi-am format o părere extrem de lucidă despre cum stă treaba pe aici. Având în vedere că trăiesc sub stigmatul paradoxului de a-mi fi dor doar de Dumnezeu, în contextul în care El nu ne părăsește niciodată, nu pot spune că mi-e dor de București, dar sunt câteva chestii din capitala țării noastre mai pe placul meu.

Unu. În primul rând, aici e nevoie să te îmbraci când intri în casă. Stau la niște prieteni care locuiesc aici de câțiva ani buni și s-au obișnuit cu frigul local. Eu nu. Deși am stat la munte mai bine de un an, frigul de aici pare să fie din alt frigider. E un frig mai clar, mai limpede. E genul ăla de frig care pe care îl știm și noi românii și care te anunță dimineața, când ieși din casă, că s-a terminat toamna și a început iarna. Aici, fiind aproape de Canalul Mânecii, e așa și la prânz. Am prins și zile superbe, dar, oricum, par ușor exagerat cu înfofolirea când ies pe afară, în comparație cu restul oamenilor, iar când intru înăuntru e ca atunci când mă trimitea mamaia în beci.

Doi. Aici e, așa, un fel de Transilvania. Toată lumea se grăbește foarte încet, cumva în antiteză cu viteza vântului. Totul e pe calm și zâmbet. Bonjour, zâmbim, Bonjour, zâmbim, Bonjour, zâmbim. How do you do, how do you do, how do you do again. Bine, e și un sat de oameni care nu s-au hazardat să fie săraci, care se simt foarte ok să dea 6-8 lei pe o legătură de usturoi verde, fix ca în piața la Domenii. Satul ăsta e ca un cântec de legăn, când mestecă mama un pachet întreg de Airwaves din ăla extrem și își îngheță pruncul cu melodia. Și stau așa și mă gândesc cu îngrijorare, păi, la București, dacă faci o criză de nervi pari justificat, spumele sunt argumentate, capitala te provoacă. Aici, în schimb, pari nebun. Trebuie să-ți calci pe principiile nebuniei și să stai calm, ca să nu te excludă comunitatea.

Trei. Pe mine nu mă cucerești cu tablouri. Adică știu clar că n-am educația culturală să mă duc să apreciez 6 mii de tablouri la Luvru sau la Național Gallery sau mai știu io, Moma. Pentru mine sunt două feluri de tablouri: Cele pe care mi le-aș pune în casă și cele pe care nu mi le-aș pune în casă. Ca să nu mai spun că, dacă aș moșteni vreun Monet cu valoarea sentimentală, m-aș despărți de el cu lejeritatea cu care s-au despărțit femeile mele de mine. Pe drum încoace, m-am oprit câteva zile la Paris și mi-a scris un prieten: Să te duci neapărat la Pompidou să vezi expoziția Brâncuși. Ca să ce? Eu nu sunt expert în păsări măiastre și nici n-am simțit același fior când am văzut-o pe Venus din Milo ca atunci când am auzit prima dată Lambada, de exemplu. În schimb, când călătoresc, viața mea e la supermarket. Alimentara e Luvrul meu. Supermarketul de aici din sat e cam de 1,63 ori mai șmecher decât orice concept store de fițe din București, ceea ce face orice tentativă de a slăbi mai dificilă. Prețurile tot cam ca la Mega, ba chiar mai ieftine la detergenți, balsamuri, ete. Nu zic, și la București găsești multe chestii superbe de îngrășat, dar aici e ceva de speriat. Aici gama e mult mai largă chiar și decât, de dragul corectitudinii politice nu voi face nicio comparație cu comunitatea din care fac parte.

Patru. În weekend am fost la ceva eveniment sportiv aici în sat. Badminton, rugby, tot felul. La un moment dat a venit și un instructor de zumba, s-a dansat pe ritmuri latino, se mai bea un vin, se mai disfruta un cârnat. Și mă uitam, așa, în jur, la toată comunitatea asta fericită, cu oameni zâmbitori, soarele râdea și el prin creci, vântul nu mai bătea niciun apropo, copiii alergau veseli pe gazon, copacii înmugureau, gardurile înfloreau, acoperișurile se scăldau în lumină și totul era gen suburbie bogată, îndestulată. Și, cum mă uitam, mă gândeam: Uite, comunităților de genul ăsta n-o să le pice deloc bine apocalipsa. Că una e să te ia apocalipsa din sărăcie, cu datorii la întreținere, cu poprire pe cont, cu 40 de grade în casă vara cum e în București, alta e să te ia de aici, din paradisul ăsta înflorit. Bucureștiul călește, Bretania nu.

Cinci. De când am venit încoace, m-am lăsat iar de fumat. O prietenă mi-a recomandat patch-urile cu nicotină ca să îmi fie mai ușor, dar alea mi s-au părut și prea scumpe și cu un dozaj de nicotină prea mare, așa că mi-am luat gumă de mestecat. Ceva superb. Ai impresia că mesteci și te strângi singur de gât. Am mestecat una și am renunțat. M-am lăsat de fumat clasic, fără nimic. Pe lângă asta, v-am mai zis eu că în ultima vreme nu a fost bărbat să îmi facă cu ochiul ca whisky-ul, așa că am decis să fac o pauză de la tărie. În plus, am decis să mai scot și zahărul și să țin un pic de fasting cât sunt aici. Creierul meu, cred eu, n-a știut cum să proceseze acest switch spre un consum mai sănătos și a crezut că sunt bolnav. Am muci de o săptămână, acum și o tuse seacă, mă țin plămânii, stomacul digeră mult mai greu și e rigid, în genunchiul stâng mi-a crescut o gheară, mi-a înțepenit spatele un pic și văd că mă ia și o durere de cap. Cred că ar trebui să bag o țigară și un whisky ca să-și dea corpul seama că nu mi-e rău. La București n-aveam problema asta. Beam, fumam și nu mă durea nimic.

Șase. Ce e mișto aici și la București nu era e că prietenii la care stau au un copil și am prilejul să văd cum funcționează mintea unui copil, că nu prea mai țin minte. Ce am remarcat până acum sănătos e că un copil nu e la fel de prost ca mine, să țină o supărare mai multe zile la rând, să nu poată dormi din cauza asta, să se frustreze că nu i s-a dat dreptul la replică. Copilul, cum e sănătos, face o criză, dacă e, și trece mai departe. Vedem în continuare ce o mai fi de învățat. Dacă nu mă omoară Franța asta cu zile. Ce expresie proastă, a muri cu zile. Că, dacă ai murit, clar n-ai mai avut. Atât din Bretania, Doamne ferește și Doamne ajută, Bretania să te vindece, nu să te… Pup. Adișorul Bretaniatorul.
Cookies