Prima cârciumă din București și strașnicele băute din pivnițele orașului

11 dec. 2021
48698 Afișari
Prima cârciumă din București și strașnicele băute din pivnițele orașului
Prima cârciumă din București și strașnicele băute din pivnițele orașului. “Senzația Bucureștiului de altădată”, episodul I

Despre București s-au scris zeci și zeci de cărți. S-a scris mult și în toate felurile. De bine sau de rău. Cu dragoste sau otrăvit. Cu sfântă indignare sau cu pana de gâscă înmuiată în cerneală romanțată. Cu nostalgie după ce s-a dus, sau cu entuziasm pentru ce se construia. Dar niciodată, niciodată, din tot ce am citit eu, nu s-a scris plictisitor. Bucureștiul rămâne senzațional. Au scris călătorii străini, au scris secretarii domnilor, simplii negustori, istoricii, cercetătorii, gazetarii interbelici sau romancierii. B365.ro a lansat un serial cu cele mai de seama întâmplări și lumi bucureștene descoperite de mine în aceste cărți document. Fapte și oameni de senzație. De prin carte adunate și pe internet redate. Mai jos, un scurt istoric a cârciumilor faimoase în Bucureștiul de altădată. Și asta pentru că dintotdeauna bucureștenii au avut o relație pur și simplu excelentă cu băutura.

Relația bucureștenilor cu băutura a început în pivnițe. Basic. Pivnițe în care se bea, dar se și păstrau vinul și rachiul în budane, butoaie, balerci și burie (butoiașe). Vinul se dădea pe gâtul fără fund în subterane, în pivnițe răcoroase, cum trebuie să fi fost și bolta cu cărămidă țesută de lângă Biserica Sfinții Apostoli despre care am scris aici. Fiecare pivniță bine garnisită era motiv de fală pentru proprietar, semn de mare chiverniseală.

Prima cârciumă din București și strașnicele băute din pivnițele orașului. “Senzația Bucureștiului de altădată”, episodul I
Fiecare pivniță bine garnisită era motiv de fală pentru proprietar, semn de mare chiverniseală.

Cea mai veche și mai bine păstrată cârciumă a fost pivnița boltită a Mănăstirii Mihai Vodă

Până în anii ’80, cea mai veche și mai bine păstrată cârciumă a fost pivnița boltită a Mănăstirii Mihai Vodă. Nu mai există nimic astăzi din complexul Mănăstirii care adăpostea, printre altele, Arhivele Statului, în cartierul Uranus. Totul a fost ras de de fața pământului de Ceaușescu despre care știm că avea un tată analfabet și bețiv. L-o fi făcut la băutură, de ce nu? La fel de veche este pivnița Mănăstirii Plumbuita (există și astăzi) și cea descoperită de arheologi în anii ’50 pe Dealul Spirii, strada Puțul cu Apă Rece, nr 53-57. Era făcută cu pereți din cărămidă subțire și a fost distrusă în anii ’80. Acum, acolo, găsim doar Casa Poporului. Despre distrugeri am scris aici.

Prima cârciumă din București și strașnicele băute din pivnițele orașului. “Senzația Bucureștiului de altădată”, episodul I
La fel de veche este pivnița Mănăstirii Plumbuita (există și astăzi) și cea descoperită de arheologi în anii ’50 pe Dealul Spirii, strada Puțul cu Apă Rece, nr 53-57. Era făcută cu pereți din cărămidă subțire și a fost distrusă în anii ’80. Acum, acolo, găsim doar Casa Poporului.

Imaginați-vă Bucureștii vechi înconjurați de vii, plini de podgorii și grădini roditoare între case și pe malul Dâmboviței

Imaginați-vă Bucureștii vechi înconjurați de vii, plini de pogdorii și grădini roditoare între case și pe malul Dâmboviței. “Pivniță” și “cârciumă” sunt termeni de origine slavă, că poate de la slavi am împrumutat aplecarea și înălțarea spre băutură. Cel mai vechi document pe care-l avem despre prima cârciumă din București este un act inedit descoperit de istoricul Constantin C. Giurescu și prezentat în cartea sa “Istoria Bucureștiului”. În închisoarea de la Sighet, profesorul Giurescu, singur în celulă doi ani și jumătate, și-a proiectat temele unor viitoare lucrări, printre care și această “Istorie a Bucureștiului” pe care a publicat-o în anul 1967. Cartea rămâne cu atât mai importantă, cu cât este o muncă născută din visul unui om închis.

bucurestiul, fanariot, poza

Prima cârciumă din București a fost a lui Popa Crițu, nume de la care vine expresia “beat criță”

Actul descoperit de Profesorul Giurescu datează din 13 mai 1714. Atunci, Ștefan Cantacuzino scutește “Popei Crițului dă la biserica Stelii o cârciumă a lui ce este lângă biserica Stelii, dă cămănărit, dă fumărit, dă vin domnesc și dă vamă”. Pentru că primele “pimnițe de cărămidă cu piatră” aparțineau stăpânilor de vii, marilor dregători, Mitropoliei, mănăstirilor, bisericilor și “bărățiilor” adică lăcășurilor călugărilor catolici. Cât despre Popa Crițu, numele său vine de la Creta, Popa Cretanul, grec desigur. Numai că noi bucureștenii i-am asimilat numele mai simplu și mai ușor: “Crițu”, că doar nu era să spunem “beat Cretă, beat Cretan din Creta”.

Prima cârciumă din București și strașnicele băute din pivnițele orașului. “Senzația Bucureștiului de altădată”, episodul I
Bucuresti, intre Orient si Occident.

Localurile pentru bairam cu vin și rachiu apar și într-un zapis din 12 martie 1580 prin care Mihnea Voievod “întărește Biv Vel Vornicului Dragomir șase prăvălii și o pimnița de piatră și case deasupra pimniței”. Sau în actul inedit din 16 iunie 1763 prin care Safta Stolniceasa Fălcoianca “dăruiește Mitropoliei o pimniță de piatră și cu tot locul ei”. “Pimnița constituia adesea partea cea mai importantă a unei proprietăți bucureștene, la fel cu prăvălia, și uneori înaintea acesteia”, scrie Profesorul Giurescu.

Prima cârciumă din București și strașnicele băute din pivnițele orașului. “Senzația Bucureștiului de altădată”, episodul I
Cea mai veche și mai frumoasă Casă de Târgoveț din vremea Bucureștiului fanariot .

Cârstea Neguțătorul, Iorgache Vornicul și Ghinea Mustachi, primii mari proprietari de “pimnițe”

Bogați cârciumari au mai fost și Cârstea Neguțătorul, Iorgache Vornicul și Ghinea Mustachi Neguțătorul care în anul 1655 avea “o pimniță cu cinci prăvălii la ulița cea mare din Bucuresci”. Aveau voie să vândă vin în București cei care aveau podgorii, iar cei care n-aveau, plăteau dări: un taler de fiecare bute vândută. În plus, aveau obligația să își pună “pimnița” departe de “stăpânul locului” și de cârciumarii mănăstirești, ca să nu le facă deloc concurență. Pentru că da, cei mai grei cârciumari din București au fost preoții, cu noi este Dumnezeul bețivilor. Unde mai pui că micii întreprinzători erau obligați ca, pe lângă vinul lor, să vândă și “vin domnesc” și să-i aducă Domnului paralele câștigate, la fiecare sfârsit de săptămână. Asta da profit.

Celor care făceau concurență Bisericii și Marilor Dregători le se tăiau “cepurile butoaielor”

Într-un zapis inedit dat Mănăstirii Radu Vodă, în 5 mai 1743, Mihai Racoviță hotărăște:pentru câte cârciume ar fi ale unora-altora de ar vinde vinurile prea aproape de mosia mănăstirii, să nu se îngăduiască pe nimeni dintr-aceia să vândă vinu’, ci să le taie cepurile, ca să se vânză numai vinul ce ar fi pă la cârciumile mănăstirești. Iar care oameni ar fi având circiume mai departe de cârciumile mănăstiresti și ar fi tot pe moșia mănăstirii, aceia să vânză, numai să-și dea obiceiul moșiei, de câte buți ar vinde, de bute câte taleri unu, și așa să vânză”.

Bucureștenii beau fără măsură, se ridică în picioare, țânând sus paharul, beau așa fără să se așeze și te prețuiesc mult dacă faci ca dânșii”

Cum erau strămoșii noștri bucureșteni? Ce le dezlega limbile? Vinul și numai vinul, unele lucruri nu se schimbă niciodată. O spune un cronicar străin citat de Nicolae Iorga, în a sa “Istoria Bucureștilor”.

Au mare scârbă de Papa și de Biserica Romană și cinstesc ca pe Dumnezeu pe voievozii lor. Și în orice fac și la orice rugăciune îi pun totdeauna întîi. Beau fără masură. Cel dintâi pahar e pentru sănătatea Domnului Dumnezeu, al doilea în sănătatea Voievodului, al treilea în sănătatea Sultanului, al patrulea în sănătatea tuturor bunilor crestini, al cincilea pentru pace și de la al șaselea încep cei de față, făcând multe inchinări și rugăciuni de mântuire, sănătate, drum bun și drum întors, cu împlinirea tuturor dorințelor și așa mai departe. Grăbind așa cu băutura, se ridică în picioare, țânând sus paharul, beau așa fără să se așeze și te prețuiesc mult dacă faci ca dânșii. Beau din niște sticle (“fioles”) cu gâtul lung, greu de întrebuințat pentru cine nu e obișnuit. Am aflat că, atunci când Voievodul e și el de față, are masa lui foarte sus și lângă dânsa, cu mult mai jos, sunt așezați cei ce mănâncă împreună cu el, și, când vreunul vrea să bea, merge întâi să sărute picioarele Voievodului. Și mănâncă tot cu capul gol”, pg 40, Nicolae Iorga, Istoria Bucureștilor, editura Vremea, 2008.

Nicolae sin Hagi Manole Melisinov Crițean, alt negustor grec din Creta care a făcut avere la București din băutură

Vinul și rachiu era adus la masa de cârciumari, dar mai ales de fete frumoase, picolițele de altădată. Un călător turc spune pe la jumătatea secolului al XVIII-lea că din pricina vinului și a vieții de plăceri mulți compatrioți de ai săi, turci și arabi, s-au lepădat de credința lor și au rămas în Țara Românească. Raicevich, consulul austriac, în ”Observațiile sale asupra Valahiei și Moldaviei” tipărite în anul 1788, spune că “ în mai toate mahalalele întâlnești crâsme joase, sub pământ, unde femei desfac vinul și se dedau desfrâului”, Constantin C. Giurescu, “Istoria Bucureștilor”.

Cârciuma lui Gherghiceanu, de pe Calea Moșilor, nu îi primea pe cei care veneau gata “făcuți”

În anul 1819 Bucureștii se lăudau cu 733 de cârciumi, cele mai multe, 213, fiind în “Plasa Târgului dinlăutru”, iar în anul 1860, potrivit statisticii lui Marțian, erau 1403. După fanarioți, vremurile se schimbă și la “cârciumă” nu i se mai spune așa, ci “debit de băuturi spirtoase”. În cartierele centrale apar “Consumuri” și “Bodegi” unde pe lângă vin și băuturi românești se iau “aperitive”, destinate să deschidă pofta de mâncare. La începutul secolului al XX-lea găsim în București cârciuma lui Gherghiceanu, pe Calea Moșilor care avea particularitatea că nu îi primea pe cei care veneau deja “făcuți”. Mai era bodega lui “Niță Stere”, în colțul Căii Septembrie cu strada Uranus. Sau cea a lui “Tabacu și Ghenadie Petrescu”, cu lăutari și grătare cu cârnați și pastramă.

Piața Chibrit se numește așa după unu’, un cârciumar pe nume “Chibrit”

Mai era locanta lui “Chibit”, care se afla la întretăierea Căii Griviței cu Bulevardul Filantropiei, fost 1 mai, actual Ion Mihalache. În centru, de notorietate era localul lui “Tripcovici”, imortalizat de Caragiale și de Păstorel și birtul lui Mircea, de pe bulevard, între Calea Victoriei și strada Academiei. Acolo își făceau veacul tinerii bonjuristi cu haina strânsă pe corp, hispterii acelor timpuri, dar și meșteșugarii cu cisme și căciuli îndesate pe cap.

Prima cârciumă din București și strașnicele băute din pivnițele orașului. “Senzația Bucureștiului de altădată”, episodul I
Bucureștenii le-au avut cu berea abia după 1800, n-am fost și nu suntem nemți. Nenea Iancu si prietenii sai in imagine.
Bucureștenii le-au avut cu berea abia după 1800, n-am fost și nu suntem nemți

Bere s-a băut puțină în București înainte de anul 1800. Germanul Johann Timpel de Gotha s-a încumetat să înființeze în anul 1809 o fabrică de bere în marginea Bucureștilor. În planul Borroczyn (1844-1846), planșa 51, culoarea albastru, găsim o berărie care precedă “Carul cu bere” amintit încă din anul 1886 de Iuliu Moisil în “Bucureștii romantici”. Apar fabricile de bere Luther, Oppler și Bragadiru cu grădinile lor: Eliseum,Luther, Coloseul Oppler și complexul Bragadiru. Ce-a urmat? Perioada interbelică, mustind de cârciumioare cochete și de grădini de vară. Senzație.

Va urma, desigur, din simplul motiv că trebuie să vedem numai partea plină a paharului și asta se întâmplă dacă-l umpli de câte ori se golește. Ceea ce știm să facem. Senzația Bucureștiului de altădată continuă.

 

Cookies