ESENTIAL

Prejudecăţi urbane

Într-una din serile trecute, îl văd din nou în scara blocului. E a nu ştiu câta oară când îi găsesc zâmbetul deferent adăpostindu-se acolo de gerul de afară. Întotdeauna târziu, după zece.  E politicos,  îmbrăcat curat, dar are un aer de om fugit de acasă, cu o privire ce mi se pare vinovată. De câteva ori s-a oferit să mă ajute. Ba să cheme liftul, ba cu uşa, chiar să care plasele, dar de fiecare dată m-am stropşit la el că nu e nevoie, deh, într-un oraş ca Bucureştiul nu e cazul să devii prea familiar cu aurolacii, fie ei şi de ocazie, cum părea personajul. Odată, ţin minte, mă gândeam, în timp ce urcam cu liftul, că aş fi putut să-i las ceva de mâncare, poate şi o bere, dar între etajele trei şi patru mustrările de conştiinţă deja dispăruseră, să zică merci că îl las să stea la căldură, tolănit în fotoliul care a apărut, din decembrie, sub cutiile poştale (chiar aşa, ce-o fi cu fotoliul ăla?!).

Într-una din serile trecute, îl văd din nou în scara blocului.  Bună seara, salută.  Uşor cu capsa pusă, îl reped: Tot aici, frate (credeam că ăsta e tonul potrivit) ? Altă scară nu îţi mai găseşti şi tu? Încearcă să îngaime ceva, dar nu-i dau răgaz. Seară de seară eşti aici, mai schimbă şi tu peisajul. Mă priveşte umil, nici măcar nu mai încearcă să se scuze. Zi merci că sunt de treabă şi nu chem poliţia, mi-e milă de tine, că e frig afară.”Aceeaşi expresie de culpă în ochi. Îndrăzneşte, totuşi: Ştiţi, eu sunt portarul. Din decembrie lucrez aici


Recomandarile noastre

Parteneri

Back to top button