Poveşti remarcabile: Ion R., de la omul străzii, la masterand în psihologie

de:
08 mai 2011
1447 Afișari
Poveşti remarcabile: Ion R., de la omul străzii, la masterand în psihologie

Tragedia bucureşteanului Răzvan Ion, căruia cunoscuţii îi spun „Neamţul” – chiar dacă nu a ajuns niciodată să locuiască în Germania, a început după Revoluţia din ’89 când mama sa s-a repatriat în ţara natală şi a vândut locuinţa din Bucureşti, în care stătea cu familia. Ceilalţi doi fraţi au plecat cu mama, iar el a rămas cu tatăl. „Atunci eram în pragul unui divorţ şi părinţii m-au sfătuit să rămân în ţară să îmi rezolv problema cu soţia. M-am lăsat dus de val pentru că aceasta nici nu divorţa, nici nu trăia cu mine. Şi aşa am pierdut timp”, rememorează bărbatul care a început să-şi înece amarul în paharele de băutură.

Decizia de a locui împreună cu tatăl său avea să contribuie, mai târziu, la decăderea sa socială. „Apartamentul pe care îl avea tata în Drumul Taberei, moştenire de la bunici, l-a vândut şi s-au împărţit banii cu unchiul meu. Ce i-a revenit lui nu a mai ajuns pentru o altă locuinţă. Şi aşa ne-a mutat temporar la un prieten al tatălui”, a mărturisit Răzvan care, între timp, a început să lucreze din ce în ce mai puţin şi să bea tot mai des.

Prietenie bazată pe vodkă

Decesul părintelui în ’92 a însemnat şi sfârşitul prieteniei cu gazda sa temporară. „Relaţia cu prietenul tatălui meu s-a subţiat. De fapt, era o prietenie bazată pe consumul de vodkă. Dacă nu mai era băutură, nu mai eram prietenul lui”, şi-a motivat Răzvan declinul social.

Proaspăt divorţat, bărbatul a crezut că îşi va reface viaţa în Germania. Însă, ghinioanele s-au ţinut lanţ: mama sa a încetat din viaţă la sfârşitul anului ’93, iar fraţii care ar fi putut să îl ajute să ajungă acolo nu au făcut-o, după cum susţine. „Mi-ar fi trebuit 220.000 de lei vechi să ajung acolo şi n-am avut bani. Deja nu mai lucram constant”, povesteşte Răzvan. Renegat de rudele din Germania şi cu visul de a se stabili acolo, spulberat, Răzvan susţine că s-a mutat la o cunoştinţă a fostei soţii, unde a locuit până în 1995. Relaţia nu a mers nici aici deoarece „alcoolul nu face casă bună cu serviciul şi familia”, după cum avea să aprecieze abia mai târziu, şi s-a trezit că nu mai are unde să stea. Prietenii de pahar i-au trântit uşa în nas când le-a cerut ajutorul. „Atunci am suferit, poate, cel mai mult. I-am considerat prietenii mei”, a explicat acesta.

„Am înnoptat peste tot şi nicăieri”

La nici un an distanţă, abandonat de toată lumea, cu excepţia paharelor de băutură, bărbatul a făcut cunoştinţă cu sistemul social din Bucureşti. Lihnit de foame şi nesomn, Răzvan a luat masa pentru prima dată după o perioadă de câteva zile, la „Căţelărie” – un centru al Medicins sans Frontieres din Sectorul 2 al Capitalei, unde acum se află bazarul din apropierea Pieţei Obor. Debuturile asistenţei sociale la noi în ţară aveau să-şi spună cuvântul: centrul era de fapt un teren viran unde erau aduse, de misionarii francezi, o supă caldă pe zi şi felul doi. Cazarea rămânea însă o problemă la fel de mare. „Cred că nu există cartier din Bucureşti în care să nu fi înnoptat. Am dormit în canale, în scări de bloc, pe bancă, în parc, în cimitire, în corturi, adică peste tot şi nicăieri”, rememorează bărbatul.

Câţiva ani la rând, viaţa sa a fost aproape trasă la indigo: noaptea în subteran, iar ziua hai-hui pe străzi. „Nici nu vă imaginaţi ce se întâmplă acolo jos. Cel mai mult am stat într-un canal în Bucureştii Noi. Aveam televizor color, covoare pe jos şi altele. De acolo ies reţelele de prostituate gata fardate, acolo se ascunde cuprul furat şi alte asemenea minuni. Eu nu m-am ocupat cu aşa ceva. Nu mi-a plăcut niciodată să fur”, a povestit Ion Răzvan care a adăugat că nu a avut probleme deosebite cu bandele de „locatari” din subsoluri. „Simplul fapt că taci poate fi o mare problemă în a-ţi păstra adăpostul noaptea viitoare. În rest, am mai avut conflicte pe stradă. Când ceream o ţigară de la un grup de tineri li se părea amuzant dacă îmi dădeau, pe lângă ţigară, şi o mamă de bătaie soră cu moartea”, a spus Răzvan.

Puricii şi păduchii l-au salvat de la îngheţ

Chiar dacă spune că i-a plăcut curăţenia de când se ştie, boala puricilor şi a păduchilor nu l-a iertat în tot acest timp. „M-am ales cu ei la centrul de asistenţă socială de urgenţă de pe Caraiman unde, pe jos, erau puse doar cartoane. Mi-era ruşine dar acest lucru a avut şi o parte bună. Din cauză că mă scărpinam foarte des, sângele se punea în mişcare şi nu aveam cum să îngheţ”, a menţionat bucureşteanul. A treia noapte, bărbatul susţine că a părăsit centrul de asistenţă socială al Sectorului 1 şi s-a mutat la Casa Ioana, vizavi de Şcoala de Poliţie pe strada Olteniţei. Bucuria acestuia avea să fie însă de scurtă durată deoarece măicuţele nu îl puteau ţine decât cel mult trei luni pe an, conform regulilor. „Doar cu şpagă se putea prelungi termenul”, a comentat bărbatul. Cu mici atenţii şi-a mai găsit şi el locul când a avut nevoie de adăpost îb sezonul rece, şi aşa, a ajuns din nou în iarna anului 2005.

„30 decembrie 2005 este ultima zi în care am pus alcool în gură. Nu mai ştiam ce să fac. Eram ca o epavă în derivă. Nu aveam nici tăria să mă sinucid pentru că sunt destul de laş să pun în practică un plan atât de diabolic. Şi sunt şi un pic credincios”, a motivat Răzvan. Nici acum nu îşi explică cum a ajuns la concluzia că trebuie să lase alcoolul în condiţiile în care, până atunci, spune el, nu recunoştea că ar avea vreo problemă cu acest viciu. „Nu pot să atribui unui aspect raţional, logic. A fost voinţa altcuiva”, consideră Răzvan.

A vrut la sanatoriu şi a ajuns la Urgenţe

Intrat în sevraj din cauza lipsei băuturii, bucureşteanul a ajuns câteva zile mai târziu la Spitalul Obregia. Ar fi preferat să intre la sanatoriu pentru a-şi asigura locuinţa pe mai mult timp, însă socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg dacă ţinem cont de faptul că nu putea sta la spital mai mult de 48 de ore pentru că nu era asigurat în sistemul sanitar şi nici bani de spitalizare nu avea. „Aici intervine prima minune – doamna doctor Doina Constantin, specialist psihiatru care m-a ţinut internat 30 de zile, cu tratament şi tot ce trebuie,pe barba ei. Chiar dacă ştia că am foaie de câine (n.r. – adeverinţă de identitate fără locuinţă), ea a investit in mine la blind, ca la poker. Şi am urmat apoi un program de suport pentru dependenţii de alcool şi m-am liniştit”, a istorisit bărbatul.

Licenţiat în psihologie, după zece ani pe străzi

Trei luni mai târziu, bucureşteanul susţine că şi-a găsit un loc de muncă, pe post de paznic la un centru comercial din Băneasa şi o garsonieră în Titan, pe care a închiriat-o pe o sumă modică. De cinci ani stă în acelaşi loc. „În 2007 deja mă învâteam în alte cercuri, aveam cunoştinţe cu serviciu, nu oameni ai străzii. Aşa se face că, la recomandarea unui prieten, m-am înscris la Facultatea de Sociologie-Psihologie de la Spiru Haret şi am luat licenţa în 2010 cu media 9.80. Acum fac master în Victimologie şi psihologie judiciară, dar nu am ajuns deloc la cursuri. Cu toate acestea, am media 7 pe primul semestru”, spune mândru bărbatul în vârstă de aproape 50 de ani care a adăugat că, în ultimii trei ani,a fost ajutat financiar şi de unul dintre fraţii din Germania. „Din prisma omului care a trăit atâţia ani fără bani, eu ţi strângeam pe toţi şi mi-am cumpărat o maşină. Nu e cine ştie ce: o Dacia 1300 din târg”, şi-a prezentat Răzvan autoturismul.

Ce hibe are sistemul de asistenţă socială

Între timp a profesat şi ca taximetrist şi, astfel, a cunoscut-o în urmă cu un an pe soţia sa, “foarte frumoasă”, după cum o caracterizează. „Noi doi am stat la masă cu moartea. Ea a fost diagnosticată cu cancer, s-a tratat şi acum poate duce o sarcină până la capăt”, a explicat Răzvan. De două luni însă nu mai lucrează din cauza unei răceli puternice care i-ar fi reţinut la pat timp de două săptămâni pe amândoi. „Tot ce îmi doresc este să îmi deschid un cabinet particular de psihologie în adicţii pentru că am trăit aşa ceva şi aş putea să-i ajut pe cei dependenţi. Însă îmi lipseşte finanţarea pentru aşa ceva. Aş putea şi să particip la acţiuni de prevenire şi consiliere în adicţii în şcoli, cu o plată minimă, aşa cum se face şi în străinătate. Lucrez pentru a încheia parteneriate cu şcolile şi primăriile”, a specificat bucureşeanul.

De băutură spune că nu s-ar mai atinge niciodată pentru că l-a distrus suficient. Însă le recomandă celor cu astfel de probleme să mănânce dulcuiri când simt nevoia să consume alcool. „Mierea şi apa minerală nu trebuie să lipsească din casă. Dulcele şi alcoolul nu se împacă neam”, a motivat Răzvan. După cum apreciază fostul om al străzii, hibele sistemului social românesc dăinuie de ani buni, deşi miniştrii de resort au anunţat reforme după reforme în acest sens.”Problema este că primăriile te ajută o lună, două,trei şi apoi eşti din nou în stradă. Un program nu are continuitate cu un altul. Consilierea psihologică nu există, iar cei mai mulţi asistenţi sociali nu fac muncă de teren, stau doar la calculator, la birou”, apreciază Răzvan Ion care a mai menţionat că, în cazul în care ar avea ocazia să schimbe regulile jocului, şi să ajungă director la Asistenţă Socială, ar sta la birou cel mult două zile pe an.

Cookies