Povestea uneia dintre cele mai vechi străzi din București – Strada Franceză

21 iul. 2022
6912 Afișari
Povestea uneia dintre cele mai vechi străzi din București - Strada Franceză
Povestea uneia dintre cele mai vechi străzi din București - Strada Franceză. Sursa foto Dmitris Kamaras/Flickr

Chiar în inima Bucureștiului, sau în „buricul târgului”, cum se mai spune, se află (deloc surprinzător) una dintre cele mai cunoscute și mai vizitate străzi din întregul oraș. Este vorba despre Strada Franceză, o bucată din Bucureștiul de odinioară care și-a păstrat farmecul și a rămas la fel de importantă și în ziua de azi – face parte totuși din Centrul Istoric și leagă Piața Unirii de Calea Victoriei. Desigur, rolul și denumirea străzii s-a schimbat de-a lungul anilor, astfel că vă prezentăm povestea Străzii Franceze.

Pe malurile Dâmboviței din zona Pieței Unirii se spune că a început istoria Bucureștiului, acesta fiind locul unde s-a așezat ciobanul Bucur, potrivit legendei. Aici s-a dezvoltat și a crescut de-a lungul timpului „inima” orașului, locul de unde se dădea ora exactă în toate mahalalele Bucureștilor.

Cum s-a mai numit Strada Franceză – de la „Ulița Domnească” la „Strada 30 Decembrie”

Strada Franceză se află chiar la intrarea în Centrul Istoric al Bucureștiului, în apropierea Curții Domnești, locul unde a fost stabilită cetatea de scaun în jurul secolului al XV-lea. Strada a fost deschisă cu ocazia mutării cetății de scaun aici de la Târgoviște. Strada Franceză de astăzi era denumită inițial „Ulița Domnească”. Totuși, la acea vreme strada Lipscani purta același nume, cele două străzi de azi fiind una și aceeași la acea vreme. Strada a cunoscut mai multe denumiri de-a lungul anilor, precum „Ulița care duce spre poarta de sus a Curții Domnești” sau „Ulița de la banul Văcărescu”.

Reședința bogatului Ienăchiță Văcărescu, ridicată undeva în a doua jumătate a secolului XVIII, se afla undeva la începutul Podului Mogoșoaiei, mai exact între străzile Marconi și Râureanu din prezent. Casa lui Ienăchiță Văcărescu a fost demolată în secolul al XIX-lea, în imediata apropiere fiind ridicată casa Sigmund Prager, care a fost transformată în magazinul „Sora”.

Strada a mai purtat și denumirea de „Podul cel Mare din Curtea Veche”, în secolul al XVIII-lea, în timp ce un secol mai târziu era cunoscută sub numele de „Podul Curtea Veche” sau „Ulița Curții Vechi”.

De ce tocmai Franceză?

Denumirea de „Franceză” provine de la faptul că aici a locuit, în anul 1798, primul consul al Franței la București, Ėmile Gaudin. Desigur, străzii i s-a mai spus și „Ulița ișlicarilor”, deoarece aici își aveau acești negustori și confecționeri atelierele și tarabele.

Pentru o mai bună organizare a orașului, de-a lungul anilor au fost realizate mai multe planuri urbanistice. Potrivit planului realizat în 1780 de căpitanul austriac Franz Sultzer, strada Franceză era marcată drept o uliță acoperită cu lemn. De asemenea, planul realizat de sublocotenentul Ferdinand Ernst prezintă faptul că aici se aflau Biserica Sfântul Dumitru, Biserica Buna Vestire din Curtea Veche și Biserica Sfântul Anton. Mai mult, traseul frumoasei străzi Franceze a mai fost demarcat de-a lungul anilor și în planul maiorului-inginer Vladimir de Blaremberg din 1842, respectiv planul din 1848 al baronului maior inginer Rudolf Arthur Borroczyn, care a notat strada drept „Ulița Franțuzească” și planul maiorului D. Pappasoglu din 1871, unde regăsim strada Franceză sub denumirea de Strada Carol.

Desigur, de-a lungul secolelor rolul și configurația străzii au fost modificate, însă traseul său prin oraș a rămas același – pornește de la Piața Unirii, delimitează, alături de Strada Șelari, Piața Sfântul Anton, trece pe lângă locurile unde se afla Cetatea Domnească și traversează străzile Șepcari, Căldărari și Șelari – toate străzi cu vechime, unde odinioară se practica arta diverselor meșteșuguri și negoțuri.

Strada Franceză, una dintre cele mai privilegiate străzi din București

Datorită poziționării sale, Strada Franceză s-a bucurat de un tratament special în evoluția Bucureștiului. Fiindcă se află chiar lângă Curtea Veche, strada a fost printre primele care au fost iluminate: la început, în 1830, cu felinare cu „untdelemn”, pentru ca mai apoi să fie printre primele străzi iluminate cu felinare cu gaz aerian.

Totodată, Strada Franceză a fost printre primele străzi din București care a fost pavată cu piatră cubică, în anul 1867. Același an a adus aici și pe negustorul ceh Carol Patzac care deschide aici unul dintre cele mai populare și mai apreciate magazine de cărnuri și mezeluri din București. Produsele sale erau atât de apreciate încât erau trimise atât în provincie, cât și la clienți din Germania sau Elveția, de pildă.

Din păcate, în București este aproape imposibil să găsești imobile mai vechi de anul 1847, deoarece mare parte din oraș a căzut pradă „Marelui Foc” care a avut loc în acel an. Strada Franceză adăpostește totodată unele dintre cele mai vechi clădiri din oraș, majoritatea fiind ridicate în perioada 1850-1900.

Clădiri importante și legende urbane de pe Strada Franceză

Nu putem să discutăm despre Strada Franceză fără să amintim, de pildă, despre clădiri precum Hanul lui Manuc sau Biserica Sfântul Anton. De asemenea, aici se află și casa familiei Hașdeu, la numărul 14. Se spune că în acest imobil au locuit Bogdan Petriceiu Hașdeu și soția sa, dar și că aici s-ar fi născut cunoscuta Iulia Hașdeu. Numărul 11 adăpostește casa M.Russu, o clădire impresionantă datorită simetriei, îngustimii sale și unicului balcon. O clădire similară din punct de vedere arhitectural există și la numărul 20.

La numărul 13 (ironia sorții) se află un imobil de care se leagă o mulțime de legende urbane. Potrivit poveștii, aici a fost, în urmă cu mai bine de-un secol, un orfelinat unde erau adunați de pe străzi copiii amărâți, fără familie și casă, și erau ținuți aici. La un moment dat aici erau găzduiți în jur de 200 de copii.

Condițiile erau crâncene. Cel care deținea orfelinatul, Stavrache Hagi-Orman, nu îi îngrijea pe cei mici, îi punea să muncească în condiții mizere, pe perioade de timp îndelungate. De asemenea, cei mici nu primeau nici necesarul de mâncare și apă, astfel că trecătorii mai auzeau gemete și țipete, dar și cum unii copii strigau după apă sau ceva de îmbucat. Din păcate, nu de puține ori cei mici erau munciți până într-un sfârșit mureau, astfel că locul este considerat bântuit de sufletele celor care au fost chinuți în acest orfelinat.

Cookies