Povestea Parcului Bazilescu din București. Ce zvonuri și legende înconjoară Teatrul de Vară din parc

Situat în nord-vestul Capitalei, Parcul Bazilescu este în prezent unul dintre puținele locuri din București unde mai poți vedea arbori foarte bătrâni, ultimii „supraviețuitori” ai Codrilor Vlăsiei, dar și locul unde se află Teatrul de Vară, care este cunoscut pentru poveștile legate de fantomele care „bântuie” clădirea. Prin urmare, vă prezentăm povestea Parcului Bazilescu.

Deși în ziua de astăzi ocupă în prezent o suprafață de doar 13,5 hectare, Parcul Bazilescu ocupa la inaugurare nu mai puțin de 131 de hectare, ajungând în prezent un parc mic, însă elegant, cu alei înconjurate de arbori vechi și înalți, unii atât de vechi încât sunt printre puținii supraviețuitori ai Codrilor Vlăsiei.

Povestea Parcului Bazilescu. De ce a fost amenajat parcul tocmai aici

Parcul Bazilescu are o istorie ce se întinde cu mult înaintea amenajării sale. După cum spune numele, parcul, dar și întregul cartier Bucureștii Noi au fost amenajate după ce înstăritul Nicolae Bazilescu a achiziționat aici o moșie în anul 1898, cu gândul de a amenaja un cartier organizat după modelul celor americane. Moșia se numea Măicănești – Grefoaicele, aceasta fiind documentată încă din vremea voievodului Mihnea, în jurul anului 1852.

Din totalul de 295 de hectare, aproximativ 155 au fost date spre parcelare și vânzare până în anul 1913, în timp ce restul au fost donate statului pentru realizarea de străzi, parcuri, piețe, cimitire, etc.

Chiar în centrul parcelării a fost amenajat Parcul Comunal Bazilescu, pe o suprafață de circa 131 de hectare. Între timp, pe parcursul anilor, din ce în ce mai multe persoane au achiziționat parcele în zonă, majoritatea cu o suprafață de circa 300 de metri pătrați, pe acestea fiind ridicate în mare parte locuințe modeste, ale unor familii mai puțin înstărite, atrase de prețul scăzut al terenului.

Totuși, Parcul Bazilescu și implicit zona Bucureștii Noi au făcut parte din Capitală abia din anul 1950, fiind pe rând parte din comuna Băneasa, dar și din orașul feroviar Grivița.

Cum a ajuns Teatrul de Vară din centrul Parcului Bazilescu o ruină

Odată cu integrarea zonei Bucureștii Noi în cadrul Capitalei, comuniștii au avut noi planuri cu elegantul parc lăsat de moșierul Bazilescu. Astfel, în 1953 este inaugurat aici Teatrul de Vară, o construcție realizată asemenea fostului staduion „23 August”: cu ocazia Festivalului Internațional al Tineretului și Studenților, care urma să aducă în București circa 30.000 de tineri din 111 țări. Arhitectul acestei clădiri realizate în stil arhitectonic de influență sovietică a fost P.E Miclescu.

O copie fidelă a amfiteatrului din Soci, Rusia, Teatrul de Vară se numără printre clădirile de acest gen cu cea mai mare capacitate din țară, având o capacitate de circa 2.000 de locuri. Înainte de Revoluție, aici erau organizate adesea concerte de muzică populară sau ușoară, cu precădere în lunile calde ale anului.

Începând cu 1990 însă, clădirea a fost dată uitării încet-încet, timpul începând să-și spună cuvântul. La începutul anilor 2000, fațada Teatrului de Vară a fost renovată, însă restul clădirii a continuat să se degradeze. În prezent, coloanele teatrului sunt năpădite de plante și buruieni, pereții sunt crăpați, iar imaginea de ansamblu este una dezolantă. Mai mult, în prezent accesul în interior este interzis de paznicii de la fața locului din cauza riscului de accidentare, deoarece adesea cad bucăți de tencuială.

Problema stării în care se află Teatrul de Vară din Parcul Bazilescu ar fi cauzată de situația incomodă juridică: clădirea se află în administrarea Ministerului Culturii, în timp ce terenul ar aparține Primăriei Sectorului 1.

Ce se ascunde după coloanele Teatrului de Vară, conform legendelor urbane

Imaginea părăsită și dezolantă a teatrului a atras după sine o serie de legende urbane în ultimele decenii, unii oameni povestind că după coloanele clădirii se aud noaptea zgomote ciudate și stridente, dar și tusea puternică a unui bărbat. Unele persoane spun că Teatrul de Vară ar fi bântuit chiar de spiritul lui Nicolae Bazilescu, a cărui familie a avut mult de suferit odată cu sosirea comuniștilor în țară. Fiul său, Aristi­de, a fost înlăturat de la catedra de Eco­no­mie Politică a Facultății de Drept și din Barou, fiind încarcerat la Rahova și la Văcărești și mai apoi forțat să muncească în lagărul de la Bicaz, sfârșind în cele din urmă în mizerie. A doua sa soție, Vera, s-a sinucis prin împușcare la șase ani după decesul lui Nicolae Bazilescu, în anul 1944, când bolșevicii au ajuns în satul din Teleorman în care aceasta se ascunsese.