Povestea lui Nicolae Basilescu, primul român care a „gustat” industria șampaniei și a adus băuturi fine la București (Partea II)

25 mart. 2023
2824 afișări
Povestea lui Nicolae Basilescu, primul român care a „gustat” industria șampaniei și a adus băuturi fine la București (Partea II)
Povestea lui Nicolae Basilescu, primul român care a „gustat” industria șampaniei și a adus băuturi fine la București (Partea II). Sursa foto: Unsplash

La întoarcerea pe moșia sa din București, după retragerea germană, Nicolae Basilescu a observat cu stupoare că moșia sa fusese distrusă, iar vinurile sale fuseseră vândute sub eticheta concurentului Rhein. Acum, Basilescu avea două opțiuni – să își continue traseul politic, fie în Guvern, fie în zone diplomatice, în orice caz foarte bănoase, sau „cu nădejde în Dumnezeu” să se pună la muncă. Ceea ce avea să și facă.

Nicolae Basilescu avea să se reapuce de via sa din Urlați-Dealu Mare, cu ajutorul financiar obținut de la Banca Sindicatului Agricol Ilfov. De ce a decis asta a explicat în următorul citat:

„Am crezul că pentru un profesor de Economie Politică ar fi fost o rușine de a trăi lângă acest morman de ruine, că era o datorie pentru mine, către țara mea, către școlarii mei – a căror pildă vie eu trebuie să fiu –, să rechem din nou la viață toate aceste mari opere pe care dușmanul, pentru a mă pedepsi de campania ce o duceam contra lui, le ruinase înadins. Și, cu nădejde în Dumnezeu, m-am pus la muncă…”, a spus Basilescu, potrivit Historia.

Vinul era mult și bun… dar nu era căutat

La scurt timp, via de 100 de pogoane a lui Basilescu începuse să dea roade ca în vremurile de dinainte de război: vinul era mult și foarte bun… dar nu erau prea mulți cumpărători. Astfel, Nicolae Basilescu a continuat să lucreze cu Casa Capșa, care comercializa vinurile și șampania sub propriul ei nume: Riesling Capșa, Capșa Rouge, Pelin Capșa, Clos Bob Capșa sau Grand Capșa.

În anii următori Basilescu avea să își mărească „imperiul” șampaniei cu ajutorul băncii Marmorosch și al Societății Naționale „Creditul Industrial”. Astfel, acesta întâi cumpără cu un credit fostele fabrici de bere și malț din Bucureștii Noi și apoi primește împrumut 3.000.000 de lei, dintre care doar 500.000 bani „gheață”, restul erau sub formă de echipament pentru fabricile sale de șampanie, precum sticlele speciale, dopurile multe altele.

Echipamentul tehnic pentru producerea șampaniei după distrugerea produsă de germani a venit tocmai de la „mama” lui, din Franța, de la Casa de Saint Marceaux din Reims, asta în schimbul a 10% din vânzările obținute de Basilescu.

Cum spuneam și în subtitlu, vinurile și șampaniile lui Basilescu nu erau la fel de populare pe cât erau de bune. Cu o campanie de publicitate și promovare mai seacă decât șampania brut și fără un portofoliu bogat de clienți, Nicolae Basilescu reușise să vândă doar 9.460 de sticle de șampanie din prima producție de după război, cea din 1927.

În schimb, antreprenorul putea doar să privească cu tristețe cum competitorii săi nemți – Rhein și Mott, care colaboraseră cu forțele de ocupație germană și care fuseseră amnistiați de Rege în scopul producției și al industriei – se bucură de linii de credit serioase din partea băncilor și au cifre de afaceri impresionante.

„La noi, toamna este dulce și fără ploi…”

Desigur, în viață și în afaceri norocul se întoarce mereu, așa că în 1928, Basilescu a vândut aproape 49.000 de sticle de șampanie, iar în 1929 nu mai puțin de 39.344 de sticle. Ca treaba să meargă mai bine pe moșia din Urlați-Dealu Mare, Basilescu a modernizat pivnițele și cramele, instalând o rețea de apă și de electricitate, dar și două motoare pe motorină.

Mai mult, Nicolae Basilescu era extrem de mândru de șampaniile sale, și nu avea rețineri în acest sens, susținând că șampania sa se putea „bate” cot la cot până și cu cele din Franța.

„Vinurile mele, recoltate din aceleași feluri de vițe Pinot Alb – ca și al francezilor din Champagne – au o superioritate nediscutabilă: la noi, toamna este dulce și fără ploi, strugurii sunt sănătoși, ei ajung la maturitate normal și dau un vin excelent; în Champagne, de obicei, toamna este ploioasă și strugurii sunt mucezi; vinul este, prin urmare, bolnav și ei sunt obligați a-l vindeca cu ingrediente chimice; aceste fapte sunt cunoscute și recunoscute de St. Marceaux însuși”, explica Basilescu.

În ciuda căderii bursei din New York și a începutului Marii Depresii care avea să zguduie Statele Unite și apoi restul lumii, între 1 octombrie 1929 și 31 decembrie 1930, Basilescu vânduse 71.468 sticle de șampanie, cu un preț mediu de 165 de lei pe sticlă. Astfel, Basilescu făcuse venituri de 11.798.634 lei în puțin peste un an.

Cât costau șampaniile Basilescu în perioada interbelică

Fiind la bază bine instruit și în lumea economică, Basilescu prevăzuse că problemele financiare din Statele Unite aveau să treacă mai repede sau mai târziu oceanul. Prin urmare, acesta a propus Societății Naționale Creditul Industrial, unul dintre marii creditori, că nu este avantajos nici pentru bănci nici pentru companiile de șampanie să ofere creditele pe întrecerea dintre ele, deoarece este un lucru complicat și riscant într-o industrie atât de fină. Prin urmare, Mott, Rhein și Basilescu au realizat un cartel pentru a menține front comun în industrie, fiind acordate doar credite circumspecte.

Până la venirea celui de-al Doilea Război Mondial, Basilescu vindea șapte sortimente de șampanie: Cordon Rouge (150 lei), Gout Francais (170 lei), Demisec (180 lei), Sec (190 lei), Gout American (200 lei), Brut (200 lei) și St. Marceaux Nature, cea mai fină, la prețul de 210 lei per sticlă.

Moartea lui Basilescu și transformarea industriei șampaniei

La 4 martie 1938 avea să moară primul român care a „gustat” industria șampaniei, Nicolae Basilescu, care a fost înmormântat la biserica pe care o ctitorise în Bucureștii Noi. Afacerea sa avea să continue datorită urmașilor săi, care avea însă să devină naționalizată de regimul comunist la 11 iunie 1948.

La începutul regimului comunist, în București era viceprimar al Capitalei iar apoi adjunct al ministrului Construcțiilor Constantin Doncea, care aprobase și realizase demolarea clădirilor din curtea fabricii Basilescu.

Fabrica a rămas însă în picioare și a fost unită cu celelalte fabrici din țară sub un singur nume – Zarea, care a continuat să existe până în prezent. Numele Basilescu a rămas însă în istoria Bucureștiului, atât datorită sticlelor care erau nelipsite de pe mesele bucureștenilor la bucuriile, cât și grație dezvoltării pe care Basilescu o realizase în zona Bucureștii Noi.

Cookies