Povestea lui Nicolae Basilescu, primul român care a „gustat” industria șampaniei și a adus băuturi fine la București (Partea I)

Cu siguranță ați văzut numele „Zarea” de pe sticlele de vin spumant – poate când vă plimbați printre raioanele magazinelor sau când ciocneați un pahar sau, de ce nu, toată sticla – fiecare cu obiceiurile și preferințele lui, nu? Ei bine, denumirea de „Zarea” este una relativ nouă, lipită de regimul comunist pe munca lui Nicolae Basilescu și nu numai, așa cum germanii au lipit pe șampaniile sale etichetele companiei rivale Rhein în timpul ocupației din Primul Război Mondial. Mai jos vă vom prezenta povestea lui Nicolae Basilescu, numele vestit în Capitală care trona pe mesele din oraș, de la Capșa la petrecerile din casele bucureștenilor acum mai bine de-un secol.

Originile șampaniei la nivel mondial sunt bine cunoscute: meticuloasa băutură a fost produsă încă din secolul al XVII-lea și a fost desăvârșită de călugărul francez Dom Pierre Pérignon (numele său dă și azi denumirea unuia dintre producătorii de top) și astăzi există regiunea protejată la nivel mondial în regiunea Champagne, „leagănul” celor mai fine băuturi de acest fel. Pe meleagurile noastre șampania a apărut la finalul secolului al XIX-lea, fiind vorba despre investitori germani, precum Rhein sau Mott, care au crescut sau au importat șampanie spre a o vinde în Regat, potrivit Historia.

Nicolae Basilescu a fost primul român din lumea șampaniei

Astfel, România devenea a patra țară din lume cu producție autohtonă de vin spumant, după Franța, Rusia și Germania. Deloc surprinzător, pe scena din țară apare la scurt timp primul producător român, Nicolae Basilescu. Acesta s-a născut în județul Prahova, la Urlați, pe 1 ianuarie 1860 și a venit la București pentru a urma studiile Facultății de Drept, pentru ca apoi să realizeze doctoratul la Paris, în 1884. Apoi, Basilescu a devenit cadru didactic la Universitatea din Iași în 1892, pentru ca patru ani mai târziu să predea la Universitatea din București, unde a ajuns în cele din urmă decan al Facultății de Drept.

În cele din urmă. Nicolae Basilescu s-a căsătorit și a obținut moșia Măicănești-Grefoaicele aflată în nord-vestul Bucureștiului, cu o întindere de 300 de hectare. Bărbatul lotizează jumătate din teren și îl vinde, pentru ca apoi să pună bazele unei fabrici de bere, uneia de cărămidă și alteia de procesare a malțului, fiind ghidat de spiritul de vizionar, aceste ramuri economice având să crească în anii viitori.

Fiind de loc din Prahova, Basilescu era cât de cât inițiat și în ale viticulturii, astfel că a început să facă pași, la început timizi, și spre această direcție. Acesta începuse să producă vinuri care deveniseră cunoscute la moșia sa din Dealu-Mare, Urlați și care erau distribuite către Casa Capșa dar și către alți intermediari, hoteluri, restaurante și nu numai.

Din păcate, la jumătatea secolului XIX, Europa este măcinată de filoxera, o insectă migrată din America de Nord care a distrus culturile viță de vie. Mica insectă a răpus cele mai mari plantații de viță de vie din Occident pentru ca încet-încet să ajungă și în România. La finalul unei „lupte” de un deceniu cu dăunătorul, în România aproape nu mai existau deloc vii.

A ajuns la șampanie din pură întâmplare

Pentru a remedia această situație, Basilescu începe replantarea viilor sale, plantând 50 de pogoane cu viță de vie americană în anul 1898. O altă problemă a fost distribuția vinului, care rămăsese în crame și, prin urmare, trebuia să fie vândut pe prețuri simbolice. În loc să scape de truda sa doar ca să nu o mai vadă, Basilescu a avut ideea de a transforma vinul în șampanie, cu ajutorul specialistului „champenois” Paul Poittvin.

După verificări, încercări și experimente, în 1910 a avut loc primul test serios, din soiul Pinot Alb, care s-a încheiat cu rezultate „excelente”, după cum se anunța la acea vreme. După plantarea primelor 50 de pogoane, au mai fost plantate alte 50 cu soiurile Riesling si Pinot Alb, care stau la baza „celor mai fine vinuri pentru șampanie”.

În 1911 Basilescu a investit sume serioase în sticle speciale și accesoriile necesare pentru producerea șampaniei, iar în 1912 în centrul Bucureștiului se vindea șampania „Capșa”, o șampanie pe care „toată lumea o aprecia ca fiind cea mai bună șampanie românească”.

Ca urmare a reprofilării sale dinspre bere spre vin, Basilescu a decis să transforme fabrica de bere în fabrică de șampanie. Ca să obțină o sumă însemnată de bani, antreprenorul decide să își înscrie întregul capital industrial la Bursa de la Bruxelles.

Șampania lui Basilescu și Marele Război

Din păcate, perioada de prosperitate a șampaniei produsă de Basilescu din strugurii de Urlați avea să fie oprită odată cu intrarea României în Primul Război Mondial la 15 august 1916. Din păcate, momentul era unul extrem de prost pentru Basilescu, deoarece în cramele sale erau 70.000 de sticle de șampanie și 163.000 de litri de vin, în timp ce la suprafață se afla via neculeasă.  La București, în fabrică, așteptau sute de mii de sticle goale de șampanie, dopurile și accesoriile necesare pentru a fi îmbuteliate.

România nu avea un parcurs îmbucurător pe front, parcurs care a culminat cu pierderea Bucureștiului după bătălia dintre 30 noiembrie și 3 decembrie 1916, care a forțat o bună parte dintre instituțiile statului și familia regală să se stabilească la Iași, de unde avea să funcționeze și Guvernul. Desigur, și Basilescu s-a numărat printre cei care au plecat în Moldova din calea inamicului, însă era cunoscut pentru faptul că a criticat vehement din postura de deputat liberal intrarea în război alături de Germania și imperiul Austro-Ungar și susținerea alierii cu Anglia și Franța.

Ce au lăsat germanii în urma lor

Inamicii au mers la casa lui Basilescu, au vandalizat-o, au ars cărțile din colecția sa și au furat sau distrus tot ce era înăuntru. Fabricile sale au fost transformate în spitale veterinare iar biserica pe care o ctitorise era folosită ca spital de izolare pentru prizonierii rușii bănuiți de boli contagioase.

După ce România reintră în război în noiembrie 1918, Basilescu a revenit acasă, unde a găsit moșia sa în paragină, cu toate facilitățile și dotările distruse. Mai mult, tot vinul și șampania din crame a fost luat de rivalul Rhein, care a primit băuturile de la autoritățile germane care au ocupat Capitala. Ca să fie treaba treabă, Rhein a păstrat până și sticlele lui Basilescu, și doar a lipit eticheta proprie pe ele.

Pus în fața faptului împlinit, Nicolae Basilescu avea de ales: își continuă viața politică de liberal și diplomat, sau încearcă să își pună afacerile pe picioare? Răspunsul la această întrebare îl veți afla în partea a doua a poveștii lui Nicolae Basilescu.