Povestea IMGB. Cum a ajuns întreprinderea cu zeci de mii de angajați din sudul Bucureștiului o ruină

Situată în sudul Capitalei, Întreprinderea de Mașini Grele București se numără printre cele mai importante realizări ale regimului comunist și reprezintă una dintre cele mai mari construcții industriale din istoria Bucureștiului. Prin urmare, vă prezentăm povestea uzinei IMGB, dar și cum aceasta a ajuns o ruină.

Odată cu distanțarea de Moscova și cu respingerea planurilor pe care Uniunea Sovietică le avea cu privire la transformarea României în „țară agricolă”, regimul comunist de la București a dorit industrializarea țării și oferirea unei alternative la importul de echipamente și aparatură de prelucrare și producție. Desigur, industrializarea forțată și rapidă a țării a presupus costuri ridicate și un consum imens de energie electrică, astfel că o uzină precum IMGB a fost considerată necesară de regim pentru a produce echipamente atomoelectrice, termoenergetice și hidroenergetice.

IMGB, mândria comuniștilor

Realizată în anul 1963, platforma IMGB din sudul Bucureștiului găzduia mai multe fabrici și întreprinderi: IMGB, FECNE, Upetrolam, Romenergo Mecanica, Pressofusioni și General Turbo. Dintre acestea, Întreprinderea de Mașini Grele București era de departe cea mai mare și mai importantă, dat fiind numărul de muncitori dar și utilajele care erau realizate aici. Uzina s-a profilat în principal pe turbine energetice și echipament nuclear. Printre cele mai cunoscute aparaturi care au ieșit pe porțile fabricii se numără prima turbină de aburi, cu o capacitate de 700 de MW destinată centralei nucleare de la Cernavodă, o serie de cilindri pentru laminoarele de la Combinatul siderurgic din Galați, fiecare având o greutate de 150 de tone. De asemenea, sectorul de prelucrări la cald al uzinei a realizat o presă cu capacitate de 1.400 de tone, destinată pentru uz intern în întreprindere în vederea fabricării de turbine și arbori cotiți.

IMGB se număra în perioada regimului printre companiile care reprezentau o pondere importantă din exporturile realizate. Spre exemplu, în anii ’80, mai bine de 40% din exporturi se datorau industriei constructoare de mașini. Totodată, aproape 60% din producția IMGB ajungea la export, către state din CAER, din Asia dar și în alte țări din lumea democrată. Printre acestea se numără SUA, unde în anii 1970 a fost livrat un arbore de generator pentru centrale electrice cu o greutate de 120 de tone.

De multe ori, datorită intereselor partidului, se cereau timpi record pentru a pune in funcţiune diferite investiţii, dar care necesitau costuri ridicate, atât din punct de vedere al materialelor, cât şi al resurselor umane. Republica Socialistă România deţinea relaţii economice importante cu URSS, RF Germania, Franţa, Cehoslovacia, Suedia sau Elveţia, ţări care se bucurau de turboagregate, turbine de puteri mici şi echipament nuclear. În acelaşi timp, produsele create de IMGB ajungeau şi în Iordania, Siria, Irak sau China.

Capacitatea maximă proiectată a uzinei era de 150.000 de tone pe an, producția maximă fiind atinsă în perioada comunistă – 130.000 de tone de echipament. După Revoluție, producția maximă atinsă a fost de 96.000 de tone, în 2011.

Suprasaturația și declinul

Spre finalul regimului comunist, IMGB începuse să se confrunte cu suprasaturația numărului de angajați. Politica regimului comunist și angajările pe bandă rulantă au dus în cele din urmă la un număr prea mare de angajați față de cât era necesar. Trebuie precizat că aici veneau în fiecare zi circa 16.000 de angajați care lucrau la întreprinderile de pe întreaga platformă, și că aici au fost construite 2 stații de metrou special pentru întreprindere – denumite IMGB (din 2008 numele a fost schimbat în Dimitrie Leonida).

Există numeroase poveşti despre faimoasele vizite de lucru pe care Nicolae Ceauşescu le făcea destul de des la IMGB. Astfel, se spune că pe străzile uzinei se plantau copaci gata înfloriţi, iar muncitorii purtau cele mai bune salopete de protecţie, pe care le păstrau în dulapuri special pentru astfel de ocazii. De obicei, dictatorul alegea să aducă aici şefii de stat care îi vizitau ţara, arătându-le proiectele megalomanice pe care muncitorii acestei fabrici trebuiau să le ducă la bun sfârşit în cel mai scurt timp. Mai mult, Ceauşescu încerca în acest mod să îi convingă pe aceştia să cumpere produsele sale şi să mărească astfel numărul de exporturi. Desigur, vizitele „celui mai iubit fiu al poporului” erau anunțate cu săptămâni înainte, pentru ca totul să poată fi pregătit în detaliu.

Ce s-a petrecut după Revoluție

După Revoluție IMGB a intrat într-o perioadă de declin, iar angajații întreprinderii au obținut o reputație ce va rămâne în memoria tuturor celor care au trăit Revoluția dar și Mineriadele.

Dacă la evenimentele din 1989 se spune că tocmai angajații IMGB-ului au fost cei care au incitat scandalul care l-a speriat pe Ceaușescu care a plecat cu elicopterul de pe acoperișul Comitetului Central, la Mineriada de peste doar 6 luni, muncitorii IMGB au participat la violențele împotriva celor care protestau contra regimului Iliescu. De la imagini cu oameni bătuți cu brutalitate la sloganuri precum „Noi muncim, nu gândim” și „IMGB face ordine”, aceștia au căpătat o imagine greu de uitat din memoria colectivă, precum cea a minerilor din Valea Jiului.

După revoluție, fabrica s-a spart în mai multe mici întreprinderi și a fost aproape de faliment. A fost vândută către consorțiul norvegian AKER KVAERNER, care a vândut-o la rândul său către compania sud-coreeană Doosan Heavy Industries, care a realizat ani buni profituri considerabile și producții în cantități ridicate, însă nu la nivelul de acum cinci decenii.

Într-un final, compania sud-coreeană a vândut fabrica către SIF Banat Crișana, care ar urma să demoleze halele și întreprinderea, pentru a ridica aici clădiri de locuințe și comerciale.