Povestea cu reciclarea din București care-ți înmoaie picioarele

17 ian. 2025
3458 afișări
Povestea cu reciclarea din București care-ți înmoaie picioarele
Povestea cu reciclarea din București care-ți înmoaie picioarele | Foto: Adrian Teleșpan

Când am fost eu anul trecut în Franța, am activat cu un real succes timp de șapte săptămâni ca ajutor într-o spălătorie curățătorie, gen Le Nufărul, ca să fie mai pe înțelesul tuturor. 

Spălătoria aparține unor prieteni care s-au mutat în pandemie din România, oameni preponderent cumsecade și care mă lăsau dimineața să scriu, după care mă duceam și spălam, uscam și împachetam haine, lenjerii sau prosoape, după caz. Am avut și un cort imens la spălat. Ăla s-a împachetat foarte greu, nu intru în detalii cum intrase mizeria în cortul ăla.

Prietenii ăștia ai mei au preluat afacerea de la un cuplu trecut bine de șaptezeci de ani, doamna de undeva de prin insulele Azore, dacă nu mă înșel, domnul francez. 

Pentru că omenia încă își găsește loc printre oameni, cuplul septuagenar și-a arătat disponibilitatea de a-i pregăti profesional pe prietenii mei, iar antrenamentul a durat undeva pe la șapte luni, nu pentru că prietenii mei sunt grei de cap, ci pentru că durează ceva până când înveți cum să cureți fiecare textură în parte, cu ce fel de detergent, la ce temperatură, câte minute la spălat, câte la uscat, câte la prespălat, cum se calcă fiecare în parte și așa mai departe. Nu e greu să nu distrugi textile, ce mai, mai ales că în zonă se purtau și eșarfe Hermes.

În cele șapte luni de antrenament, cei patru au avut timp să nu tacă și să-și povestească viețile. Nu știu cât de aliniați cu vorba or fi fost cei doi bătrâni, dar alor mei sigur le place să vorbească, mai ales că, atunci când pleci într-o țară străină, socializarea se diminuează cel puțin la început și e firesc să apară o stare de nevorbire. Și știi și tu cum e când ești nevorbit și-l prinzi pe vreunul despre care ai de multe ori proasta impresie că e capabil să te asculte.

Prietenii mei mi-au redat și mie unele dintre istoriile povestite de cuplul francez, iar din acestea mi-a rămas una în memorie datorită caracterului ei inedit. Prin prisma jobului în cadrul armatei pe care îl avusese fostul proprietar al spălătoriei, cuplul călătorise destul de mult și locuise în tot felul de zone de pe glob până să se stabilească în Bretania și să-și deschidă spălătoria. Nu mai zic că orice rufă murdară spune o poveste celui care o pune la spălat. 

Și, la un moment dat, cei doi au locuit timp de câțiva ani în Guiana Franceză unde, timp de câteva luni, soția domnului a fost ajutată în casă de o femeie din partea locului. Doamna a zis că de la început i s-a părut că ceva nu era kusher la femeia asta, dar, neavând nicio dovadă, s-a lăsat mult timp roasă de curiozitate, deși intuiția îi spunea foarte limpede că nu totul era la locul lui.

Curiozitatea, când te mănâncă, nu te ronțăie, așa, un pic. Dimpotrivă, ea are capacitatea să te consume din ce în ce mai mult și chiar să te mănânce complet, de unde și vorba aia cu curiozitatea care a omorât pisica. Și a stat doamna cât a stat până într-o zi când nu s-a mai putut abține și s-a apucat să caute în plasa personalului domestic. Printre altele, a găsit și un picior de om, mă rog, nu piciorul întreg, ci tăiat un pic deasupra gleznei. 

Nu știu cum se zice a înlemni în franceză, dar asta s-a întâmplat cu doamna. S-a gândit că, dacă sună la poliție, o să vină clanul femeii ăsteia după ea. S-a gândit că, dacă o confruntă pe femeie, o omoară aia în casă. Prin urmare, n-a făcut nimic și și-a așteptat soțul să vină de la muncă. I-a povestit acestuia, ăsta a rămas și el perplex și au decis să o concedieze pe femeie în dimineața următoare, fără să-i dea explicații. Acest lucru nu s-a mai întâmplat pentru că femeia nu a mai venit de a doua zi, semn că se prinsese că angajatoarea îi găsise laba de picior din sacoșă. 

Doamna și cu domnul au discutat speța cu niște prieteni, i-ar aceștia le-au zis să se liniștească, pentru că nu e nimic grav, căci în Guiana Franceză mai sunt descendenți ai unor triburi care încă practică canibalismul, dar că se descurcă pașnic în acest sens, nu omoară pe nimeni ca să facă o ciorbă de genunchi sau supă de pleoapă. Deci șansele erau mari ca femeia în casă să-și fi procurat laba în drumul dintre casă și serviciu. De unde, e fix treaba domniei sale.

Deci ce s-a întâmplat în București clar nu e o premieră la nivel mondial. La o scurtă căutare pe Google am găsit cazuri și mai impresionante de furturi de cadavre din varii motive. 

Trupul lui Heriberto Lazcano, unul dintre dintre cei mai violenți șefi de cartel din Mexic a fost furat chiar de la autorități, trupul lui Gladys Hammond a fost furat în Marea Britanie ca semn de protest împotriva folosirii porcușorilor de Guineea în domeniul cercetării, un cetățean american a furat o dubă care aparținea morgii cu un cadavru în ea, dar, când s-a prins ce transporta, a dus-o înapoi, trupul fostului președinte al Ciprului, Tassos Papadopoulos, a fost furat din mormânt și a fost găsit în alt mormânt în alt cimitir, trupul lui Julie Mott, o tânără de 25 de ani din Texas, se pare că a fost furat de fostul ei iubit care avea o obsesie pentru ea, deși se despărțiseră de doi ani, trupul lui Mike Bongiorno, unul dintre cel mai cunoscuți prezentatori de televiziune din Italia a fost furat pentru răscumpărare, tot în Italia trupul milionarului Enrico Cuccia a fost furat și s-au cerut 7 milioane de dolari pentru returnarea lui, dar familia a refuzat să plătească, iar în Pakistan se fură cadavre pentru magia neagră.

Știrea din București ar fi fost mai senzațională dacă cele trei picioare ar fi aparținut aceluiași om. Așa, e senzațională din alt motiv. Nu furtul în sine mă sparge, ci faptul că omul, de fapt, ar fi vrut să fure peturi de plastic.

Toată treaba asta cu reciclatul pe bani pe mine mă termină psihic. Având o fire cu o comoditate similară cu cea a unui cadavru, deși câștig cam la fel ca un mort, mă urnesc foarte greu să duc sticlele la reciclat și să recuperez banii pe ele. Și nu mai am loc de ele în casă! Uneori la țin câteva săptămâni și apoi le arunc selectiv la gunoi și vreau să mă plâng că reciclarea ar trebui să fie mai simplă. Nu știu cum, dar să fie! Acum!

Scuze pentru ieșirea aceasta, dar dacă acest incident s-a petrecut din cauza sărăciei, cred că omul ăla are nevoie de înțelegere din partea noastră și, din fericire, înțelegerea nu are nevoie de picioare ca să fugă peste tot, ci de inimă. Pup. Doamne ferește și Doamne ajută, piciorul să nu fie dispută! 

Adișorul nu trăiește pe picior mare.  

Tot Teleșpan, mai jos:

Cookies