Plânge casa părăsită a Prințesei Caradja, o splendoare din Micul Paris, acum probabil cea mai tristă clădire din București. Aici venea Enescu să cânte | Foto credit: Maxa Caradja Johnson.
Casa Prințesei Ecaterina Caradja, nepoata lui Gheorghe Grigore Cantacuzino (Nababul), pare că este una din cele mai triste clădiri din București. Viața s-a scurs din demult din vastele încăperi, agonizează sub un lacăt în liniște deplină. Cei care trec pe lângă ea nu-i știu trecutul nobil.
Nimic nu amintește de faptul că imobilul răsuna cândva de muzică, iar George Enescu venea aici să cânte. Sau că în această casa și-a crescut Prințesa Caradja copiii.
Azi, pe fațada clădirii flutură un steag zdrențuit. Un steag înfipt într-o casă înfrântă.
Foto credit: Max Caradja Johnson.
Casa Prințesei Caradja, căminul unui conservator uitat: Pro-Arte
În perioada interbelică, Casa Caradja a fost spațiu cultural efervescent, înaltă instituție de învățământ muzical. Conservatorul de Muzică Coregrafie și Artă Dramatică Pro-Arte a fost inaugurat în anul 1935, sub înaltul patronaj al Reginei Maria, și l-a avut director fondator pe renumitul violoncelist George Cocea.
Foto credit: Max Caradja Johnson.Prințesa Ecaterina Caradja Cantacuzino. | Sursa Foto: Arhiva Familiei Caradja. Colorizare: FOST.
După 1948, casa Prințesei Caradja a fost naționalizată, iar Dinu Cocea aruncat în închisoare. Torturat, lovit la mână, muzicianul nu a mai putut să cânte la violoncel niciodată
Casa Ecaterinei Caradja a fost proiectată de arh. Grigore Cerchez, autorul Castelului Cantacuzino din Bușteni al Nababului. Imobilul din str. Occidentului, în prezent pus sub lacăt și vandalizat cu graffiti. ascunde o istorie impresionantă și necunoscută. Edificiul a rămas martor tăcut al trecerii anilor.
Mai jos, interviu cu Max Caradja Johnson, nepotul Prințesei Ecaterina Caradja Cantacuzino, cel care a descoperit dosarul de autorizare al construcției și a avut surpriza să afle că autor este arh. Grigore Cerchez. O casă de patrimoniu cu poveste necunoscută, un proiect inedit al arh. Grigore Cerchez, datat 1915, un bun de patrimoniu cu trecut nobil și viitor incert.
Imagine publicitară pentru Conservatorul Pro-Arte.
Mai jos e povestea Ecaterinei Caradja, prințesa răpită de propriul ei tată:
După ce și-a pierdut fetița, Prințesa Caradja a părăsit casa plină de amintiri apăsătoare și a închiriat-o lui George Cocea
Max Caradja Johnson: În casa bunicii a funcționat până acum vreo 10 ani Institutul Național de Administrație, aflat în subordinea Ministerului Dezvoltării. Instituția s-a mutat într-un sediu nou și de atunci casa stă goală. Am făcut o petiție la Ministerul Dezvoltării, în care le-am sugerat să treacă casa bunicii la Ministerul Culturii. Le-am propus să fie deschis acolo un muzeu. Am primit un răspuns de apreciere pentru inițiativele mele și cam atât, în timp ce clădirea se degradează în fiecare zi.
Dosar de autorizare pentru imobilul Constantin și Ecaterina Caradja cu semnătura Arhitectului Grigore Cerchez. Sursa: Arhiva PMB, apud Max Caradja Johnson.
Casa Prințesei Ecaterina Caradja, supranumită “Îngerul de la Ploiești”, simbol al trecutului la Belle Epoque
Prințesa Caradja a încredințat realizarea casei lui Grigore Cerchez după ce a văzut terminat Castelul Cantacuzino de la Zamora, capodopera arhitectului.
B365: Max Caradja, istoria casei bunicii dvs. este necunoscută. Ce ați descoperit?
Max Caradja Johnson: Casa bunicii se regăsește în planurile Bucureștiului de la 1911 și a aparținut inițial lui Grigore Cantacuzino, cel de-al doilea fiu al Nababului. După ce bunica s-a căsătorit cu Constantin, a cumpărat proprietatea de la unchiul său, reprezentând clădirea și 2000 de mp teren.
A demolat vechea casă și, în 1915, a depus o cerere de autorizare pentru imobilul pe care-l vedem și astăzi. Bunica s-a îndrăgostit de “stilul Cerchez“ după ce a văzut capodopera arhitectului, castelul Cantacuzino de la Zamora.
1920, cerere de autorizare pentru grajdul familiei Caradja. Arhitect Grigore Cerchez. Sursa: Arhiva PMB, apud Max Caradja Johnson.Dosar de autorizare pentru imobilul Constantin și Ecaterina Caradja. Arhitect Grigore Cerchez. Sursa: Arhiva PMB, apud Max Caradja Johnson.
“Construcția casei a durat mai puțin de 2 ani și aici s-au născut copiii Ecaterinei Caradja, aici a trăit o bună parte din viață”
Max Caradja Johnson: Din păcate, la sfârșitul anilor ’30, prima fată a Ecaterinei, Maria, a decedat de tifos, de foarte tânără. Cea de-a două fată, Alexandra, se făcea și ea mare. Ecaterina povestește în biografia sa că fetele ei nu mai suportau casa din cauza decesului surorii lor. Imobilul era greu de întreținut, avea nevoie de 12 servitori, așa că a închiriat casa lui George Cocea. Ea s-a mutat cu familia în Calea Victoriei 129, unde este astăzi hotelul Moxa.
Foto credit: Max Caradja Johnson.
Max Caradja Johnson: În această casă a fost înființat faimosul Conservator Pro-Arte, inaugurat de Regina Maria. A fost un eveniment important la cea vreme. În ultimii 2 ani am făcut vreo 5 cereri la Institutul de Administrație doar ca să vizitez imobilul. Nu-mi răspunde nimeni, nu am intrat în casă.
Violoncelist, profesor, dirijor, interpret și promotor al creației enesciene, George Cocea a făcut parte din înalta societate a Bucureștiului. Sursa foto: Muzeul Național George Enescu.
Drama trăita de George Cocea. După 1948, marele violoncelist a fost aruncat în închisoare pentru că frecventa Institutul Francez și era un apropiat al Casei Regale
Violoncelistul George Cocea (1904-1998) a fost închis în anii ’50 în timpul epurării elitelor artistice și intelectuale ale Bucureștiului. Profesor, dirijor, interpret și promotor al creației enesciene, George Cocea a făcut parte din înalta societate a Bucureștiului. A fost unicul discipol român al marelui violoncelist Pablo Casals și a cântat în compania maestrului George Enescu în numeroase formații camerale.
Sursa foto: Muzeul Național George Enescu.
Zoe Dumitrescu-Bușulenga a urmat studii muzicale la Conservatorul Pro-Arte și ne-a lăsat o mărturie despre tragicul destin al lui George Cocea. Violoncelistul a fost torturat în închisoare
Despre Conservatorul Pro-Arte ne-a lăsat o valoroasă mărturie Zoe Dumitrescu-Bușulenga (1920-2006), reputat eminescolog, autoare a numeroase volume de istorie literară și istoria culturii. Zoe Dumitrescu-Bușulenga a iubit și a studiat muzică, dar a fost nevoită să renunțe la pian din motive medicale. Spre finalul vieții, Zoe Dumitrescu-Bușulenga s-a călugărit la Mănăstirea Văratec unde a trăit ultimii ani din viață.
Foto credit: Agerpres.
Zoe Dumitrescu-Bușulenga în Magazin Istoric: Într-o zi blândă din toamna anului 1935, se deschidea festiv, în eleganta clădire din strada (atunci) Basarabiei (apoi Occidentului) un conservator particular inițiat și condus de George Cocea, prim-violoncelist al Orchestrei Filarmonice. Absolvent al Conservatorului din Paris, cu relații întinse în lumea muzicală europeană, mai ales franceză, George Cocea a simțit nevoia adâncirii și extensiei artei românești, a înnoirilor cerute de sincronizarea cu Occidentul. Regina Maria a acceptat să patroneze Conservatorul la care venea destul de des.
Foto credit: Max Caradja Johnson.
“George Enescu a venit de multe ori să viziteze Conservatorul. Când l-am văzut am încremenit. Era ca și când ți-ai fi văzut visul cu ochii”
Zoe Dumitrescu-Bușulenga i-a avut profesori pe Anton Sarvas, Ion Florescu la pian și la vioara, iar la clasele teoretice pe Teodor Rogalski, Emanoil Ciomac și pe faimoasa Madeleine Cocorăscu la pian.
Zoe Dumitrescu-Bușulenga în Magazin Istoric: M-am scăldat în Bach, Beethoven și Schuman, dar și în Chopin, iar degetele mergeau cu mersul mic și rapid al degetelor îndoite ca pe vremuri. Aflându-se în anii aceia, 1935-1937, mereu la București, George Enescu a venit de multe ori să viziteze Conservatorul și să o salute pe Madeleine Cocorăscu, o profesoară înnăscută, energică și inimoasă iubitoare a muzicii clasice.
Foto credit: Max Caradja Johnson.
Zoe Dumitrescu-Bușulenga în Magazin Istoric: Eram acolo câțiva tineri, așteptându-ne rândul la pian. Eu am încremenit. Era ca și când ți-ai fi văzut visul cu ochii. Maestrul s-a apropiat de noi, ne-a dat fiecăruia mâna. Și cum eu aveam sub braț Suitele franceze de Bach, pe care le cântăm atunci, le-a luat în mână, le-a răsfoit și a început a vorbi cu mine, ca și cum am fi fost colegi. Despre modul de interpretare cel mai potrivit, despre tempo adecvat fiecărui dans din suită. Eu abia răspundeam, bâlbâindu-mă, pierită de emoție, privind la el ca la o cadră.
Casa Prințesei Caradja, o casă înfrântă. Foto credit: Max Caradja Johnson.
“Pro-Arte devenise un centru viu, activ, foarte cunoscut chiar în rândurile marelui public, a cărui educație muzicală, de fapt, o urmărea”
Zoe Dumitrescu-Bușulenga în Magazin Istoric: Dacă n-ar fi izbucnit războiul, efectele benefice ar fi apărut mai marcate, mai dătătoare de nădejdi pentru cultura românească a viitorului. Am fost smulsă însă din atmosfera aceea de viață artistică de la Conservatorul Pro-Arte.
O boală de plămâni venită ca un trăznet și care îmi interzicea câțiva ani de zile cântatul la pian și la vioară mi-a schimbat destinul, pe care mi-l plănuisem cu tot entuziasmul tinereții. Au trecut ani, am fost obligată să aleg altceva cu o durere care nici acum, la sfârșitul vieții, nu e pe deplin stinsă. Am intrat și sub zodia roșie, nefastă.
Foto credit: Max Caradja Johnson.
”George Cocea mi-a arătat mâna stângă, lovită grav în închisoare. Nu mai putea ține violoncelul”
Zoe Dumitrescu-Bușulenga în Magazin Istoric: În anii ’60 am primit un telefon. Era George Cocea, fostul nostru director, eliberat din închisoarea unde fusese aruncat, pentru că frecventase Ambasada Franței și Institutul Francez.
Nu-mi venea să cred. Ne-am dat întâlnire pentru a doua zi în Parcul Herăstrău. L-am văzut venind. Trecuseră 30 de ani peste noi. Fusese un bărbat frumos, plin de vioiciune, cu un mers rapid și sigur. Se ținea și acum drept, dar cu un efort vizibil și pasul îi era șovăitor. Ne-am salutat cu emoție și am început să vorbim. Și, curios lucru, nu despre trecut.
Mi-a arătat mâna stângă care, lovită grav în închisoare, nu mai putea ține violoncelul. Dar asta nu-l oprea să facă planuri de viitor în legătură cu o viață artistică asemănătoare cu cea pe care o realizase. Mi-am dat seama că recluziunea îl ținuse departe de tot ceea ce se petrecuse în cultura românească.
Tăcerea mea specifică și câteva răspunsuri evazive și mai ales aluzive cu privire la situația reală au părut să-i mai stingă elanul. Dar a abordat un subiectul pe care nu le-a părăsit niciodată : aducerea în țară a rămășițelor lui George Enescu.
Foto credit: Max Caradja Johnson.
“George Cocea, muzicianul și omul de acțiune care a animat viața artistică a Bucureștiului vreme de un deceniu n-a putut suporta gândul ultimei dureroase neputințe”
Zoe Dumitrescu-Bușulenga în Magazin Istoric: George Cocea a făcut o fixație și repetă tuturor cu care se întâlnea că el va pleca la Paris în curând ca să aducă osemintele lui George Enescu. Improvizase și un mic discurs pe care avea să-l țină în acea împrejurare și-ți spunea câteva cuvinte din text.
Venea numai la Biblioteca și la Institutul Francez, la conferințele care se țineau acolo. Era tot mai singur și mai trist, închis, probabil, în singurul gând care-l mai preocupa. S-a sfârșit aproape fără să prindem de veste. Vom fi oare vreodată în stare să realizăm gândul acela al întoarcerii acasă a lui George Enescu? Pământul nostru are atâta nevoie de el, de sfântul muzicii noastre. (Zoe Dumitrescu Bușulenga, Magazin Istoric, nr. 5, 2001).
“Se pot face lucruri frumoase pentru ca imobilul să prindă viață”
B365: Max Caradja, credeți într-un proiect cultural realizat în casa bunicii dvs, o clădire cu atât de multă istorie? Ce fel de muzeu vedeți acolo?
Max Caradja Johnson: Așa cum exista Muzeul Enescu, unde avem doi mari, Enescu și Nababul, Casa Caradja ar putea fi o anexă a Muzeului „George Enescu” dedicată Ecaterinei Caradja, despre care avem ce povesti, și violoncelistului uitat George Cocea. Asta e prima idee care mi-a venit. Se pot face lucruri foarte frumoase ca să prindă viață.
Casa ar trebui să fie pe lista monumentelor istorice, dar nu apare nicăieri. A intrat într-un con de umbră nemeritat, ce facem noi acum îi poate reda strălucirea de altădată. Important este să nu fie un muzeu de stat, unde ai niște exponate fără suflet într-o casă veche. Casa ar trebui să trăiască, să aibă activitate. Să ai motive să te întorci în această casă.
Foto credit: Max Caradja Johnson.
Casa Prințesei Caradja e un episod din seria „Make Bucharest Great Again”, care vă spune povestea neștiută a clădirilor de patrimoniu din București sau vă prezintă proiecte de arhitectură inovatoare. Ce am mai scris se află aici: