A rămas stăpână după genocidul câinesc de acum vreo zece ani. A rămas singură, stăpână peste gândaci, peste șoareci. În București. Fugim cu toții care încotro. Ba treabă, ba nimic, ba muncă, ba, șaorma de Paște. E imposibil să n-o vedem. E eroina drumurilor noastre, nebuna care ne iese în cale. Fata, fetița, cea care miaună, cea care cerșește, cea care-și vede de treaba ei, cea cu suflet, cea fără pic de milă.
În fapt, după mintea mea, pisica noastră cea de toate zilele este ceea ce vrem noi să fie. Greu de știut ce este în capul unei pisici. Faptul că ne dă atenție nu-nseamnă că ea este deșteaptă/proastă, bună/rea, gânditoare/ursuză. Ea e pisică și asupra ei se revarsă buluc emoțiile noastre. Avem nevoie de pisică, ea trebuia inventată dacă nu era. Spre deosebire de câini, mintea noastră haioasă chiar crede că e domestică pentru că nu latră, nu urlă, nu face ca toți dracii. Or, asta e o greșeală de percepție. I-am atribuit pisicii prejudecățile noastre. Pisica e liberă, noi suntem în pușcăria emoțiilor noastre.
Unii văd în Pisica un substitut de partener. Ea așteaptă docilă acasă, ea tace, e somnoroasă, se lasă mângâiată, nu sforăie, nu behăie, nu merge la fotbal, nu te lasă și fuge să se îmbete, nu trântește ușile, nu face scandal, nu vrea mititei și grătar. Nu, nu, nu, nu, nu. Este un partener docil, o întâmplare a naturii și lumii ostile pe care o poți stăpâni. Nimeni și nimic nu se compară cu pisica.
Pisica aia care-ți aruncă ocheade în București este pisică și atât. Dar atât de mult contează să fii pisică, încât noi îi dăruim din gândurile noastre. Dacă pisicile ar vorbi ar spune lumii cum e ea. Pisica de București stă sub mașini, la parter de bloc, sare în case, umblă pe acoperișuri. Cum ar fi să povestească pisicile astea Bucureștiul? Păi, am fi orfani de povești. Pisicile, de-și dau drumul la mieunatul lor despre noi, vai și amar, am rămâne cu gura căscată cât de șoricei suntem, noi bucureștenii, cei mai tari din lume și din toate galaxiile.
Nota B365.ro: Până ce-or povesti pisicile Bucureștiul, îl povestește Eugen. Îl povestește încântător: