Piața Teatrului Național, inima pierdută a Vechiului București. Cel mai însemnat loc de pe Calea Victoriei avea farmec cu tei, castani, orchestră și muscali care așteptau mușterii

În trecut, până la demolarea bătrânului Teatru Național de către regimul comunist, în anul 1947, piața din jurul edificiului era un loc elegant și mereu animat, amenajat cu grădiniță de flori, cu castani și trandafiri, simbol al rafinamentului urban în Micul Paris.

Acolo unde cândva staționau muscalii cu trăsuri elegante, azi sunt taxiuri galbene.În locul florilor și al castanilor e doar beton

Clădirea Teatrului Național, realizată în stil neoclasic și inspirată de marile teatre vieneze, a fost una din cele mai frumoase din București, amplasamentul ei fiind ocupat azi de hotelul Novotel.

Doar o placă pe porticul refăcut al vechiului teatru, amintește că acolo Bucureștiul a avut cândva un magnific local dedicat artelor. Mult, mult timp, locul Teatrului a rămas viran, abia la sfârșitul anilor ’90 fiind ocupat de hotelul cu fațade din sticlă.

Mai jos, cu imagini și prețioase mărturii, refacem atmosfera din Piața Teatrului Național, loc monden de întâlnire pentru bucureșteni, înconjurat de cafenele, terase, restaurante și hoteluri renumite. În niciun alt loc din oraș, nu se simțea mai viu spiritul Micului Paris.

Teatrul Național a fost bombardat în cel de-al doilea Război Mondial, ținta fiind Palatul Telefoanelor. Deși clădirea putea fi restaurată, comuniștii au demolat-o, lăsând în urmă un loc viran

Despre atmosfera și viața de pe Calea Victoriei, cel mai frumos a povestit Gheorghe Crutzescu în cartea “Podul Mogoșoaiei, Povestea unei străzi”, Biblia acestui drum legendar. Scrisă în anii 1941-1943 și tipărită de editura Socec în 1943, “Podul Mogoșoaiei” este unica lucrare a lui Gheorghe Crutzescu (1890-1950), diplomat de carieră, coborâtor dintr-o familie de boieri cu rang mai mic, cel care mărturisește în prefața volumului: “Rândurile ce urmează sunt născute din dragoste pentru o stradă”.

Gheorghe Crutzescu a lucrat la reprezentațiile României de la Berlin, Roma, Geneva (Societatea Națiunilor), Viena și Cairo și a scris povestea Căii Victoriei în timp ce era șef la Biblioteca Ministerului Afacerilor Externe.

“Calea Victoriei. După vremuri, i s-au spus într-atâtea feluri vechiului drum: uliță, pod, cale, parcă ar fi avut nevoie de nume sau poreclă, el, starostele străzilor, care de două veacuri stăpânește Bucureștiul”

Gheorghe Crutzescu: Calea Victoriei! Victoria Neamului, dar și izbânda ei, căci lângă dânsa alte străzi se fac și se desfac, uliți au trăit un timp și azi li s-a uitat numele. În lungul și largul orașului, bulevarde noi se croiesc, schimbându-și fața din zi în zi. Dânsa, nepăsătoare, își duce traiul înainte. Știe că e osia în jurul căreia se învârtește roata cetății. E locul de întâlnire al unei Țări întregi: “Când oi veni la București, ne întâlnim. Pe Cale!”.

“E o cafenea și un salon, o plimbare publică și o piață de flori, o tribună și un galantar. E vie ca praful de pușcă. O vorbă șoptită la Capșa e auzită într-o clipă la Capul Podului”

Gheorghe Crutzescu: Și e indolentă ca o orientală.. Ca un izvor liniștit, se naște în livezile Bănesei, șerpuiește agale printre grădini și case, cu nepăsarea unei uliți de sat, apoi, deodată, ca obosită de atâta drum, se aruncă în Dâmbovița.

Cu ce cuvinte să vorbești de ea? E schimbăcioasă ca apa, ca timpul, pe care parcă-l vestește: primăvara vine fiindcă au ieșit ghioceii pe Calea Victoriei! Cu capul înspre Carpați și coada înspre Giurgiu, unește Parisul cu Țarigrad. E bizantină și apuseană, trândavă și vioaie, zâmbitoare și posomorâtă, dornică de schimbări și înfiptă în trecut.

“De-a lungul Căii Victoriei, fără orânduială, aproape fără rost, se înșiră palate și maghernițe, case de țară și zgârâie-nori, curți și grădini, morminte și biserici”

Gheorghe Crutzescu: După anotimpuri, e înflorită ca Ramola, troienita ca Newsky, fierbinte ca Toledo. Nu-i stradă pe lume mai chinuită, mai muncită, mai mișcătoare în silințele ei de a face atâtea contraste, puțintică armonie.

Și poate nu-i stradă care să închege în atare măsură gândurile unui popor. Podul Mogoșoaiei e plămădit cu sufletul nostru. De-i foc, cutremur, moarte sau alai, un gând la toți: “Ce-o fi pe Pod?”.

Căci străzi sunt multe, dar Pod ești numai Tu, oglindă în care neamul își oglindește chipul, o, bătrâna noastră ulicioară, atât de dragă. (Sursa: Gheorghe Crutzescu, “Podul Mogoșoaiei, Povestea unei străzi”, capitolul “Piața Teatrului”, pg. 159-164, ed Meridiane 1987, cu prefață de Eugen Barbu).

“Dacă este Calea Victoriei strada cea mai însemnată a României, apoi piața Teatrului este locul cel mai însemnat al Căii Victoriei”

Gheorghe Crutzescu: Mai întâi, fiindcă este singura piață, în sensul unui spațiu cu formă geometrică înconjurat cu clădiri, (..) și fiindcă este veselă. Pe tot restul Podului, oamenii doar trec, la piața Teatrului, mai stau. Este întrucâtva armonioasă, cu cei doi uriași, Telefoanele și Adriatica privind de sus la Teatrul Național, mic, bătrânesc și cuviincios.

“Ce frumoasă era Piața Teatrului vara, în anii tinereții mele. În aer plutea veselie. În grădina Teraseo, sub tei, cânta orchestra”

Gheorghe Crutzescu: Printre mese forfoteau vânzătorii de alune americane, de fisticuri, de ultimele “șlagăre”. Bătrânii castani din fața Teatrului își scuturau podoaba înflorită. Din scuarul micuț se ridică miros de iarbă și de trandafiri, țigăncile cu cale, bujori sau crini, erau pe trotuarul din fața Continentalului, ca un parter viu de flori.

Comisionarii cu chipiu roșu așteptau la colțul Regalei să aducă buchetul sau bilețelul și, aliniați ca la paradă, cu trăsurile sclipitoare, hamurile și alămurile lună, și caii negri cu coada până în pământ, mai lucioși ca oglindă, așteptau, răbdători, impunători, nepăsători, muscalii.

Să te plimbi la Șosea în muscal cu cauciuc era visul atâtor promoții de liceeni cărora le mijea mustața, de sublocotenenți ieșiți din școală, de începătoare, cu cea dintâi pereche de ciorapi de mătase, cu cea dintâi pălărie.

“Muscalii! Au ținut în viața Bucureștilor un loc pe care nu l-a mai luat nimeni. Un veac și-au înnădit viața cu însăși viața orașului”

Gheorghe Crutzescu: Nu era un botez, nuntă, înmormântare, fără muscali. În București veniseră cam o dată cu armatele rusești, la 1828, și scoaseră primele trăsuri de piață, pentru ofițerii ruși, cărora nu le plăcea să umble pe jos. Și prin acești ofițeri vine și numele de “birje”, căci, la Petersburg, se înșirau trăsurile de piață, în așteptarea mușteriilor, pe piața Bursei, de pe Vassili Ostrov. „Bursă”, pe rusește “Birjă”, și pe românește “birje”.

La 1870 erau aici cu totul 130 de bărbați și 60 de femei. Muscalii locuiau toți laolaltă, pe la Obor, într-o uliță care mult timp s-a numit str. Birjarilor, azi, Episcopul Radu. Și erau enoriașii Sfântului Ion Moși, în preajma căruia își aveau cimitirul, dar aveau un locaș de rugăciune undeva în suburbia Silvestru și, zice-se un loc de întâlnire și de cult tainic, într-o stupină în pădurea Tunari.

Parcă-i văd și acum, trecând prin strada Batiștei, să-și ia locul pe Piața Teatrului. Mergeau agale, în trapul mic al cailor, și fiindcă pe vremea aceea era în București circulație puțină, mergeau adesea trăsură lângă trăsură, vorbind, de la capră la capră, de-ale lor.

De pe trotuarul Continentalului, dacă făceai semn unuia, izbucneau deodată: “Gata, conaș” .Și două, trei trăsuri porneau, să tragă la trotuar în voltă măiastră. Și nu se spunea niciodată unui muscal nici stradă, nici număr, ci numai la doamna sau la domnul cutare, și era de ajuns.

Pe la 1912, câțiva dintr-înșii au început să-și pună pneumatice la roți, dar această ultimă perfecțiune era și începutul decăderii, automobilele își făcuseră apariția pe piața Teatrului-cele dintâi 5 taximetre verzi, cu capotă roșie- și steaua muscalilor începuse să apună. Veni războiul, rechiziția le lua caii iar după război, automobilul triumfă, unii încercară să se facă șoferi, dar meseria nu le pria. Azi, muscalul e dispărut din București, ca și fiaker-ul din Viena.

“Au pierit muscalii de pe Piața Teatrului, a pierit grădiniță cu trandafiri, bătrânii castani au fost scoși, terasa e înlocuită cu imobilul telefoanelor, și îmi pare că și comisionarii s-au dus”

Gheorghe Crutzescu: Casa de lângă Imobiliara mai poartă încă urma literelor, scoase demult, a unui nume atât de cunoscut bucureștenilor: Riegler, cofetăria celebra prin indienele și caracurile ei, cu sălița din fund, unde se dădeau, și nu se țineau întotdeauna, atâtea întîlniri, pe când eram studenți.

Înaintea lui Riegler, fusese aci, mulți ani de-a rândul, Hugues, cel mai bun restaurant din București. Iarna, birtul era într-o sală mare, care da pe Podul Mogoșoaiei, iar vara, într-o grădiniță mică, cu un bazin în care înotau peștii pe care puteai să-i alegi de vii.

“Pomii sunt stufoși” exclamă, liric, Marsillac, “fântânile limpezi, fețele de masă albe, și fizionomia în totul franțuzească”

Gheorghe Crutzescu: Marsillac nu vorbește despre mâncarea de la Hugues, care trebuie să fi fost minunată, mai ales după 1882, când Baptistin Mars, directorul de pe atunci, angaja pe una din gloriile culinare ale Franței, pe bucătarul cel mai celebru din Paris, pe marele Trompette, care fusese bucătarul lui Leon Gambetta și, oportunist, îl părăsise când tribunul căzuse de la putere.

Lângă Hugues era hotelul Broft, azi Continental. Broft găzduise oaspeți de seamă, pe Prințul Napoleon, poreclit Plon-Plon, vărul Împăratului Napoleon, venit în vizită oficială la domnitorul Carol, și pe Osman Pașa, marele învins de la Plevna, prizonier la București, înainte de a fi dus în Rusia.

„Când Vodă Carol a trecut pe Podul Mogoșoaiei-numită de atunci, Calea Victoriei, în fruntea trupelor sale, Osman Pașa era la balcon, și tânărul suveran învingător și bătrânul ostaș învins, s-au salutat, în aceeași clipă, îndelung”

Ca orice hotel, Broft, a avut și oaspeți mai .. așa, ca tânăra franțuzoaică venită în București după pricopseală și care găsise mai practic să-și afișeze pe ușă tariful, care era de 2 galbeni. A fost rugată să plece, și din hotel, și din țară. Azi, Continentalul, urmașul lui Broft, se fălește cu birtul sau care, sub conducerea lui Andrei Cernea, gătește cele mai bune mâncăruri românești din București. (Sursa: Gheorghe Crutzescu, “Podul Mogoșoaiei, Povestea unei străzi”, capitolul “Piața Teatrului”, pg. 159-164, ed Meridiane 1987, cu prefață de Eugen Barbu).