Pericolul în care trăim zilnic în București. Nu e dacă, ci când se întâmplă

Să locuiești în București a devenit nu doar un sport periculos, ci o chestiune de supraviețuire. Nici măcar nu te mai poți întreba dacă o să ţi se întâmple ceva, ci când ţi se va întâmpla ceva.

Ceea ce înseamnă, de fapt, că trăieşti într-o stare permanentă de stres care nu ajută din niciun punct de vedere. Poate ţipi mai des la copii, poate te cerţi cu soţul sau cu soţia sau cu părinţii şi până la ură e firesc, că un sistem nervos în permanentă alertă trebuie să dea pe afară pe undeva. 

Și nici măcar nu mai poți să dai pe cineva, pentru că de fapt e o sumă de nereguli şi de nerespectare a regulilor şi un haos pe care e foarte greu să mai reuşeşti să îl despachetezi.

Pericolul în care trăim zilnic în București, de când ieși din casă

Te uiţi în jur şi vezi că nu se poate circula pe trotuare pentru că sunt sparte şi vai de capul lor. Pe carosabil, la fel, dai din groapă în groapă. Să traversezi pe trecere e o aventură şi am văzut cum se poate termina ea, din păcate. Şi atunci, ce faci? Începi şi tu să încalci regulile, pentru că altfel pur şi simplu nu ai cum să supravieţuieşti. Parchezi şi tu aiurea. Treci şi tu pe galben, depăşeşti şi tu viteza legală, că n-oi fi ultimul prost care merge cu 30 la oră când toţi ceilalţi merg cu 60. Şi nu îi opreşte nimeni, pentru că poliţia e în altă parte, pândeşte pe la colţuri.

Treaba cu traficul s-ar rezolva relativ simplu cu camere de supraveghere şi amenzi trimise acasă şi taxe pe care să le plătim pentru diverse zone din oraş, dar ceea ce nouă ni se pare simplu pare un fel de SF pentru cei care ar trebui să se ocupe de asta. 

Vorbim acum despre explozia din Rahova. Pe care nu ştim unde o vor încadra, dar acolo mi se pare esenţa pericolului în care trăim zilnic. De la reglementări şi proceduri proaste, la oameni care vin să constate şi nu fac nimic, te las să explodezi. Dar nu numai la asta. La blocuri ale căror structuri sunt praf pentru că, nu e aşa, la mine în casă fac ce  vreau eu şi dărâm ce pereţi vreau eu că vreau să îmi fac bucătărie deschisă.

Când nimeni nu mai are încredere în nimeni

De ce se întâmplă asta? În esență pentru că nimeni nu are încredere în nimeni, pentru că nu există specialişti în care să avem încredere, pentru că fix asta a dispărut la noi: încrederea. Aşa am şi ajuns să votăm cu personaje bizare, dar asta e altă poveste. Avem companii private care se ocupă de distribuţia utilităţilor şi te-ai aştepta ca acolo lucrurile să funcționeze diferit, doar că nu e aşa.

Oraşul e plin de mormane de cabluri, de racorduri vechi, de copaci care se prăbuşesc, toate astea sunt pericole reale la fiecare colţ de stradă. Şi nu, nu e o exagerare. S-a isterizat toată lumea că vai, de ce se dă o zi de vacanţă când e anunţat cod roşu, dar oare s a întrebat cineva cum ar fi fost să fi fost rău şi să umble mii de copii pe străzi? Singuri? Când îţi cad copaci în cap la propriu? Poate pare fără cap şi coadă textul ăsta şi probabil chiar e, dar, cum ziceam, chiar nu ştiu să mă apuc de despachetat haosul ăsta.

Poate chiar e momentul ca fiecare dintre noi sau mai mulţi dintre noi să începem să facem ceea ce e util să fie făcut. Adică să nu mai dăm găuri, să oprim la galben, să lăsăm învăţătoarea să îşi facă treaba şi să ascultăm. Să ascultăm şi să şi auzim. Pare filosofie, dar nu e neapărat aşa. 

Poate e momentul ca cineva care are autoritate să ne trateze cu respect. Să vină să ne explice de ce e util să facem aşa, nu după cum ne taie capul. Şi e normal să facem cum ne taie capul, dacă nu avem o direcţie. La mine pe stradă se lucrează la gaze. De vreo două luni. Nu ştim cât durează, ce se face, de ce se face, ce impact are, la ce ne foloseşte. 

Nu ştim nimic, doar că nu se mai poate parca, s-a săpat peste tot, e murdar, căci a plouat, sunt resturi de şantiere, locuri blocate şi aşa mai departe. Un pic de respect n-a omorât pe nimeni şi poate, uite, de fapt, ăsta ar putea să fie începutul.